Jocul cu această nominalizare a început undeva acum peste doi ani, în apartamentul luxos din New York al unui apropiat al familiei Trump.
Într-o seară de primăvară rece, la masa rânduită cum se cuvine, Adrian Zuckerman va fi confirmat dorința sa de a accepta nominalizarea sa pentru ambasada din București. Apropiat de și cunoscut de un membru influent al generației tinere Trump, Zuckerman nu își va fi imaginat niciodată că nominalizarea sa va crea atât de mult discomfort în zonele democrate și în special cele clintoniste, care, după înfrângerea netă la alegerile prezidențiale, vedeau cum bucăți importante din spațiul lor de influență erau recucerite nu de republicanii clasici (cu care se puteau înțelege), dar de zeloții ireductibili din cercul omului de afaceri Trump.
Devenit președinte, în primele sale săptămâni, acesta ordonase ambasadorilor SUA, numiți politic, să demisioneze. Pentru ambasadorul american la București, provenit pe filiera vechiului și controversatului Gittenstein (activist democrat si Obamist de renume) a fost o șansă incredibilă. Klemm nu numai că nu era numit politic, dar zăcuse decenii ca birocrat pe la resursele umane din Departamentul de Stat, fiind numit la finalul mandatului Gittenstein pentru că nimeni nu dorise această funcție. Se cunoșteau deja coterii bănoase ale lui Gittenstein la București și Chișinău (ele continuă la fel de profitabil și astăzi) ca cineva (cu logică elementară și fără agende ascunse) să dorească să devină ambasador într-o capitală unde clica lui Clinton anulase rezultatele legale ale unui referendum, reinstalându-l pe Băsescu ilegal în funcția de președinte.
Numai intervenția omului lui Hillary Clinton, unul Gordon, va face ca voința poporului român să fie atât de vizibil ignorată, iar ca ambasador atunci activa nimeni altul decât Gittenstein împreună cu clica globalistă din ambasadă. Ca urmare, la alegerea lui Trump, în toate țările europene unde clica lui Clinton iritase până la revoltă națiunile (celebrul ambasador al SUA din Albania a fost și mai slab și obraznic decât Gittenstein din Romania, iar despre asistentii de secretari de stat cu nume asiatice, care se comportau ca niște vechili pe moșie nici nu mai trebuie sa amintim), guvernele și oamenii politici au dorit o schimbare de paradigmă.
Greșeala lui Trump a fost că a numit un corporatist ca secretar de stat, care de la bun început a menținut ambasadorii detestați, parcă dorind să transmită tuturor că politica obamistă de distrugere a elitelor locale va continua în țări ca România. Pentru România, această politică a fost religios urmată de către Klemm, care nu numai că nu a recunoscut greșelile lui Gittenstein, dar le-a și accentuat, intervențiile sale în politica internă fiind notorii, culminând cu așezarea SUA sub tutela ambasadei Germaniei când era vorba să cheme la ordine guvernul României, sub acuzații care mai de care de rocambolești.
Imposibilitatea noii administrații Trump de a schimba ambasadorii funcționari (nu cei numiți politici) a dus la un dezastru diplomatic cum rar s-a întâlnit, astăzi, practic, politica trumpistă fiind vizibil și fără jenă boicotată de către armate de ambasadori sindicalizați, crescuți în umbra birocrației progresiste din cadrul Departamentului de Stat. Aceste armate de diplomați sunt subordonate intereselor globaliste rămase de pe timpul erei Obama.
Adrian Zuckerman devenea, prin forța lucrurilor, un nume nou în acest complex bizantin de influențe, de războaie subterane și lovituri sub centură. Pentru România era nevoie de o schimbare, după deceniul Basescu și dictatul a doi ambasadori americani care au promovat globalismul împotriva politicilor americane și au decorat executanții români ai programului de decimare a elitei economice, politice și culturale românești. Iată insă că acest lucru pare a nu se întâmpla. Blocat permanet de către democratul Menendez, senator de New Jersey, nominalizatul născut în România nu a realizat niciodată că forțele care se opun așezării relațiilor dintre SUA și România pe un făgaș normal sunt mult mai ample, mult mai abile și mult mai bine finanțate.
Refuzul anunțat, miercuri, de către Menendez confirmă că România se află, alături de Albania, Macedonia și Polonia (ca să dăm exemplele cele mai apropiate geografic, dar țintele sunt mult mai multe pe harta globului) în mijlocul unui război pe viață și pe moarte dus între administrația Trump și stânga neo-marxistă americană, globalistă prin definiție și anti națională prin obiective.
Refuzul permanent, boicotul vizibil și reacționar al democraților a culminat, in cazul lui Zuckerman, cu un atac de tip #metoo. Nu numai că nu au avut nimic să îi reproșeze, dar nefiind produs al nici uneia dintre școlile de gândire neo-marxiste din Departamentul de Stat, Zuckermann trebuia eliminat din joc. Astfel, acesta a fost acuzat de o veche poveste (ingredientele sunt identice cu oricare scandal #metoo din ultimii ani) cu tentă sexuală. În timpul în care era partener al unei firme din New York secretara sa l-a acuzat de avansuri sexuale inadecvate. Compromisul obținut în interiorul firmei, pentru a fi închis scandalul, a fost secretizat pentru mulți ani.
După nominalizarea lui Zuckermann, printr-o coincidență bizară, afacerea a fost publicată de un site obscur în SUA, fiind de altfel singurul subiect vreodată prezentat al acelei publicații online. Preluat imediat de către presa de tip haștag din România (folosind principiul spălarii de bani, preluând din cont online în cont online, pentru ca nimeni să nu poată răspunde legal pentru încălcarea legii de protecție a informației), scandalul a fost semnalul pe care activiștii români globaliști bine stipendiați de forțele americane neo-marxiste (din întreg spectrul, nu ne referim aici numai la celebrul Soros și fundațiile lui) l-au primit pentru a opune o rezistență acerbă la această nominalizare.
Scriam, acum două luni, atunci când Adrian Zuckermann a fost pentru prima dată audiat într-un subcomitet senatorial, că senatorul Menedez i-a întins o cursă mortală nominalizatului. În timpul audierii, acesta l-a anunțat că el are întrebări suplimentare cu privire la scandalul sexual de care aflase din presă. Conform ortodoxiei #metoo, anunțul lui Menendez era de fapt un avertisment dat lui Zuckermann că nu a scăpat de acele acuzații și că ele vor fi folosite pentru a bloca confirmarea nominalizării sale. Nu numai că nu a contat faptul că legi federale fuseseră incălcate prin publicarea acestui vechi dosar și nici faptul că acuzatul nu s-a putu apăra. A contat doar că s-a creat pretextul ca nominalizarea lui Trump să fie blocată. Așa cum am văzut și în România, conform liniilor generale ale neo-marxismului modern, odată acuzat, ești și vinovat. Metodologia kmerilor roșii a devenit în SUA element nu numai de identificare a dușmanului de clasă, ci și tehnică de executare a acestuia. #Metoo face parte tocmai din arsenalul acestei perioade contemporane de execuții publice din spațiul american, iar Adrian Zuckermann nu a scăpat de spectacolul grotesc al jacobinismului moral modern. Lucru care s-a și întâmplat, iată, prin refuzul lui Menendez de a promova nominalizarea spre audierea finală din cadrul comisiei de relații externe a senatului american.
Conform strategiei globaliste de menținere a României în zona de discomfort diplomatic accentuat, politică externă pe care atât Clinton, cât și Kerry au promovat-o, Dumnezeu știe din ce rațiuni, nominalizarea acestui nou ambasador, care indicase a avea o altă agendă decât activiștii diplomatici din Washington, pare a fi compromisă. Administrația Trump nu a reușit deci străpungerea acestei vaste rețele de diplomați care pare a o slăbi zilnic. România se află, în continuare, într-o zonă de labilitate a mesajului american, stabilizarea relației dintre cele două țări fiind un obiectiv din ce în ce mai îndepărtat. Pentru interesele SUA, anunțul lui Menendez reprezintă mai mult decăt o înfrângere. Reprezintă o confirmare a puterii nebănuite a rețelelor neo-marxiste reacționare și a reprezentanților acestora. Pentru că și (improbabil!) confirmată nominalizarea, într-un târziu, poziția lui Zuckermann va fi slăbită și lipsită de vigoarea necesară susținerii politicii lui Trump în România și regiune. Și acest lucru nu face bine României, care are nevoie de un ambasador american aliat al normalității la București, și nu unul care să aplaude arestările spectacol de la 6 dimineața.
Pentru vizita lui Iohannis la Washington, peste numai câteva zile, tocmai astăzi nemțește indiferent și rece la leșinul unui soldat american sub soarele ucigător de la Constanța, refuzul din Senat poate însemna mai mult rău decât bine. Căci nici Klemm și nici Maior nu pot să îi substanțieze relația cu SUA, mai ales cu administrația actuală din Casa Albă. Politica de temporizare, pe care elita franco-germană a impus-o sateliților săi politici, prin care se îngheață orice proiect important în speranța că alegerile americane de anul viitor vor produce un alt președinte decât Trump, nu poate acoperi valul crescând de frustrare a zonei central și est europene la permanenta creștere a deficitului de securitate (din ce în ce mai vizibil) pe care relațiile speciale dintre Berlin și Moscova îl provoacă. Mai mult, atunci cînd te oferi să participi la crearea unei armate europene care să aibă ca obiectiv declarat oficial de către președintele Macron: lupta cu China, Rusia și... SUA, devii automat o sursă de indoială. O simplă întrebare de la Washington cu privire la contradicția flagrantă dintre apartenența la NATO, furnizor unic de securitate pentru România și participarea la o forță militară europeană centrată net pe blocarea intereselor americane din vechiul continent, poate provoca o destabilizare periculoasă pentru viitorul dialogului bilateral dintre cele două țări. O întrebare la care activiștii globaliști din ambasadele celor două țări încă nu au dat un răspuns care să îl calmeze pe Trump și echipa sa. Până una alta, SUA sunt plătitori neți pentru securitatea Europei. Jocul cu dânsa în două luntrii nu produce nici echilibru și nici viitor ferm.
Editorial semnat H.D. Hartmann
