Sandu V. Cernat, şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei 20 Infanterie, a fost un învingător: a supravieţuit încercuirii de la Stalingrad şi, mai apoi, vieţii în prizonierat, trăind, până la urmă, ca să povestească. Căci din 1945, când s-a întors în ţară, şi până în 2003, când a trecut la cele veşnice, maiorul (r) Sandu V. Cernat s-a transformat într-o perpetuă povestire de istorie orală a vieţii în captivitate. Mai mult decât atât: veteranul a lăsat în urma sa un jurnal impresionant, care a văzut lumina tiparului în anul 2009, sub denumirea simplă, fără fasoane, Prizonier în lagărele sovietice. Ne întoarcem, aşadar, la încercuirea de la Stalingrad şi la momentul istoric al capitulării trupelor române; mărturiile lui Cernat sunt zguduitoare, înduioşătoare, inegalabile.
La 19 noiembrie 1942 a fost declanşată – ştim deja – contraofensiva forţelor sovietice în Cotul Donului, iar în ziua următoare, pe 20 noiembrie, şi în Stepa Calmucă. Câteva zile mai târziu, la 23 noiembrie, blindatele Frontului de Sud-Vest şi ale Frontului Stalingrad au făcut joncţiunea în zona localităţii Kalaci şi Sovietski, încercuind trupele Armatei 6 germane, în care erau incluse şi forţe militare româneşti: la aripa de nord erau cuprinşi ostaşi din Divizia 1 Cavalerie şi Detaşamentul „colonel Voicu” – din Armata 3, iar la aripa de sud ostaşi din Divizia 20 Infanterie – din Armata 4. Timp de două luni şi jumătate trupele încercuite au dus lupte grele printre ruinele Stalingradului, fiind atacate neîncetat de forţele sovietice, superioare atât ca număr, dar şi ca dotare. În cele din urmă, rămăşiţele trupelor române, după o rezistenţă eroică, au capitulat la 2 februarie 1943, împreună cu resturile Armatei 6 germane.
„Nemţii dădeau întâietate – în aprovizionările de tot felul, inclusiv în alimente şi furaje – trupelor proprii, lăsând trupele române să aştepte”
Între martorii momentului istoric al capitulării, şi subofiţerul Sandu V. Cernat, şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei 20 Infanterie. Intendentul face, înainte de toate, o radiografie a cauzelor şi a condiţiilor încercuirii; şi din perspectiva serviciului pe care îl coordona:
„Inamicul a atacat şi a rupt frontul în sectorul trupelor române, deoarece ştia că acestea sunt mai puţin dotate cu armament şi muniţie decât trupele germane. Comandamentul trupelor române a solicitat insistent comandamentului german ca sectorul frontului nostru să fie sprijinit cu tancuri şi tunuri, dar ajutoarele n-au sosit în timp util. Nemţii au subestimat continuu puterea trupelor sovietice şi asta a fost fatal trupelor germano-române, din zona frontului.
La toate acestea s-a mai adăugat şi faptul că nemţii dădeau întâietate – în aprovizionările de tot felul, inclusiv în alimente şi furaje – trupelor proprii, lăsând trupele române să aştepte. Aceasta a făcut ca trupele române să deţină în ajunul atacului ruşilor mult mai puţină muniţie de infanterie şi artilerie decât trupele germane, iar în depozite să aibă alimente doar pentru 3-4 zile, exceptând divizia noastră care deţinea la acea dată subzistenţe (alimente şi nutreţuri) cam pentru 7-8 zile.
Ne-a lipsit aproape complet echipamentul de iarnă, deoarece în cursul lunii octombrie acest echipament ne-a fost distrus (ars) în gara Tinguţa, în urma unui raid al aviaţiei sovietice.
Luptele pentru oraşul Stalingrad au durat aproape cinci luni, din septembrie 1942 până în februarie 1943.
Prin ruperea frontului la data de 20 noiembrie 1942, Diviziile 1, 2, 4 şi 20 Infanterie, care alcătuiau Corpul 6 Armară română, au fost separate prin penetrarea trupelor inamice. Astfel, unităţile Diviziilor 1, 2 şi 4 au fost separate de divizia noastră, şi acestea s-au retras pe direcţia sud. Divizia noastră, împreună cu o divizie din Corpul 4 Armată german, au făcut un nou front şi au încercat să opună rezistenţă, dar fără succes. În urma înţelegerii ce a avut loc între Corpul 4 Armată german şi comandamentul nostru, generalul Nicolae Tătăranu, Divizia 20 Infanterie s-a retras pe direcţia nord, pe un nou aliniament. Aici, în zona Stalingrad, două zile mai târziu, am fost definitiv încercuiţi de trupele sovietice” (pp. 39-40).
„După 72 de zile de încercuire, după ce ne-am epuizat toate resursele de hrană şi de muniţii, am căzut în captivitatea Armatei Roşii”
Momentul capitulării e aşezat în context:
„În jurul datei de 22 noiembrie 1942, generalul von Paulus[1], comandantul suprem al trupelor încercuite la Stalingrad, a cerut, prin radio, Înaltului Comandament German, aprobarea de a încerca să iasă din încercuire. Acţiunea însă nu a fost aprobată de Hitler. Generalul Paulus a primit ordinul de a rezista trupelor sovietice în orice condiţii, şi i-a promis că vor fi trimise forţe din afară care să concure la eliberarea din încercuire a trupelor germano-române, şi la respingerea armatei ruse. Trupele germano-române din afară au încercat, prin lupte grele, să ne elibereze din încercuire dar n-au reuşit, deoarece ruşii se organizaseră bine pe poziţii de apărare. Trupele noastre încercuite, germani şi români, cu un efectiv de aproape trei sute de mii de oameni, au rezistat prin lupte continui, atât trupelor ruseşti, cât şi gerului din Câmpia Calmucă în care ne aflam, ger care a variat între minus 200 C şi minus 450 C.
Toate animalele noastre, circa 6.000 cai, au murit din lipsă de furaje şi din cauza frigului, iar o mică parte au fost sacrificaţi pentru hrana oamenilor. După 72 de zile de încercuire, după ce ne-am epuizat toate resursele de hrană şi de muniţii, am căzut în captivitatea Armatei Roşii. Din cei circa 300 de mii, am fost luaţi prizonieri cam 70 mii de oameni (potrivit comunicatului sovietic). Apreciez că aproximativ 220 de mii oameni au murit în această perioadă, deoarece foarte puţini răniţi au fost evacuaţi cu aviaţia” (p. 41).
Viaţa în încercuire e descrisă cu detalii; cu detalii care zguduie. Dezertarea era, de pildă, crunt pedepsită; şi nu neapărat de Curtea Marţială, ci chiar de către ceilalţi soldaţi:
„Zi şi noapte stăteam aproape în permanenţă sub cerul liber, căci pământul fiind îngheţat, cu foarte mare greutate puteai să-ţi încropeşti un adăpost. Totdeauna adăposturile erau supraaglomerate, deoarece erau puţine şi la distanţe mari […].
Mai erau unii ostaşi nefericiţi care se rătăciseră de unităţile lor şi vagabondau în zona încercuită, deaorece nu aveau curajul să se prezinte la alte unităţi, de teama de a nu fi consideraţi dezertori, pentru că dezertarea de pe linia întâi a frontului se pedepsea cu moartea […].
Întruna din seri, în timp ce mă aflam în apropierea adăpostului meu, s-a apropiat de mine un soldat care abia-şi târa picioarele, şi cu o voce stinsă mi-a zis: « — Să trăiţi dom’ plutonier, aş ave şi eu o rugăminte». […] am văzut că arăta jalnic. Era sumar îmbrăcat, cu o manta scurtă pe el, pe cap în loc de căciulă purta un turban, încropit probabil din mantaua unui mort. Era înalt, slab, şi la spate îi atârna o carabină. […].
«— Spune omule, ce doreşti?» l-am întrebat eu pe un ton deloc milităresc.
«— Aş vrea să interveniţi să mă primească şi pe mine în adăpostul comun, că m-am rătăcit de unitatea mea […] şi mă simt sfârşit, că n-am mâncat de două zile nimic».
Mi s-a făcut milă de el, i-am dat raţia mea de pâine şi l-am condus la cel mai apropiat adăpost. La intrare am întâlnit un sergent şi […] l-am rugat să-l primească şi pe cavaleristul pe care-l adusesem (făcea parte din Compania III-a a Diviziei I-a Cavalerie) […]. După ce l-a măsurat cu privirea, sergentul mi-a promis că-l va apăra ca să nu-l scoată cineva afară […].
Ştiam că dacă va fi prins de patrula de poliţie a frontului va fi deferit Curţii Marţiale care-l va condamna la moarte, pentru dezertare din faţa inamicului. Ca el erau, din păcate, destui ostaşi care, temători de moarte şi flămânzi, rătăceau prin zona încercuită în speranţa că vor găsi o cale de ieşire. În dimineaţa următoare, când am ieşit din adăpostul meu, l-am văzut pe cavalerist stând în picioare, rezemat de o căruţă, cu carabina atârnată de mână. Il recunoscusem după turban. M-am îndreptat spre el să-l întreb încotro are de gând să plece, dar el era «plecat» deja. Fusese scos din adăpost în timpul nopţii şi îngheţase în această poziţie […]” (pag. 44-45).
Continuarea pe historia.ro
