Magdalena Boiangiu: "După douăzeci de ani"
Omul avea tot ce-i trebuie şi nimic din ce-i trebuia cu adevărat. Victoria comunismului nu s-a exprimat prin marile modificări economico-sociale promise. Trecutul nu se lasă evacuat pur şi simplu, fără a-şi epuiza semnificaţiile.
Tunelul timpului s-a scurtat: trecerea de la o epocă la alta se face mai abrupt, obiectele care marcau semnele şi-au pierdut contururile, tranziţia se confundă cu comunismul şi ambele cu capitalismul, unificatoare e doar frica, stânjeneala, mai puţin intensă acum decât în urmă cu două decenii: e în continuare incredibil cât de lesne s-a destrămat şi s-a deschis o capcană menită să ţină până la „sfârşitul istoriei”.
Săptămâna trecută, un arhitect însărcinat cu renovarea clădirilor a intrat într-un apartament neatins de timp în ultimele două decenii. Părea că proprietarul/locatarul plecase în grabă. „Chiflele erau bine acoperite într-o sacoşă de plastic. Sticle cu mărcile est-germane aglomerau podeaua. (...) Dezordinea era cumplită, dar părea o comoară pierdută, un portal spre o epocă istorică de mult apusă: o foaie de calendar de perete din August ‘68, o sticlă goală de Vita Cola, margarină Marella, ţigarete Juwell şi o sticlă de votcă Kristall.