Gabriela Adameşteanu îi răspunde Hertei Müller, spunându-i că românii o cunosc şi respectă

"Privirea rănită a Hertei Müller" este titlul articolului în introducerea căruia Gabriela Adameşteanu vorbeşte despre romanele scriitoarei născută în România, care stau sub semnul unei "atmosferi crepusculare, care se centrează pe experienţa sa sub dictatură şi pe suferinţa colectivă".

Herta Müller scria că pe chipul personajelor sale se poate citi locul de unde vin, îşi începe Adameşteanu cronica. Aşa începe povestea Lolei din (tradus în română în 1997 n.r.), ne reaminteşte Gabriela Adameşteanu, romanul pe care l-a publicat la şapte ani de când a plecat din România lui Ceauşescu pentru a merge în Republica Federală Germania.

Naratoarea, colega sa de universitate, intuieşte în trăsăturile Lolei "regiunea săracă din sudul ţării căreia îi aparţine".

Traumele Lolei adăpostesc de fapt dramele din viaţa Hertei Müller: familia sa şvabă - bunicul său, un comerciant pe care regimul comunist l-a expropriat de pe pământurile sale, tatăl său, ofiţer SS care îşi îneacă durerea în alcool şi moare prematur, mama sa, o fostă deportată în Rusia, care trăieşte chinuită de foame.

"Una dintre caracteristicile originalităţii orbitoare a scrierilor sale este densitatea cu care dă profunzime fiecărei fraze. De o concreteţe halucinantă, tinzând uneori spre fantastic, cu nuanţe expresioniste, proza Hertei nu numai înregistrează monografia socială a Banatului, ci explorează fără milă toate detaliile fizice şi comportamentele sociale'', scrie Gabriela Adameşteanu.

''Permite însă lectorului un spaţiu suficient pentru ca el însuşi să poată construi poveştile, majoritatea tragice, ale persoanelor care poartă pe faţă regiunea de unde provine Müller", mai scrie Gabriela Adameşteanu. 

"În atmosfera crepusculară a prozei lui Müller, cimitirele, bufniţele şi sicriele fac parte din viaţa cotidiană care, des, ia o culoare fantastică şi câteodată mai grea din cauza siluetelor negre ale personajelor negative precum odiosul căpitan de securitate, Piele şi câinele său care poartă acelaşi nume", adaugă Adameşteanu.

"Am avut norocul să plec de acolo. Am plecat prea târziu, când deja eram distrusă", scria Müller. "Dar nu atât de distrusă încât să nu scrie 20 de cărţi până la 56 de ani şi să primească cea mai mare răsplată literară din lume. Dar destul de rănită încât fiecare carte a sa povesteşte experienţa vieţii sale în dictatură. Slabă, fragilă, cu ochi transparenţi, cu o privire distantă care i s-a instalat când, în plină adolescenţă, a trebuit să se apere de investigaţiile Securităţii şi de ameninţările cu moartea", adaugă Gabriela Adameşteanu.

Herta Müller este critică faţă de a România postcomunistă şi mai ales faţă de intelectualii care nu au făcut suficient de mult pentru a cunoaşte adevărul istoriei: "În România se crede că trecutul a dispărut în aer. Ţara întreagă pare să sufere de amnezie. Poate unor persoane din România le plac cărţile mele, dar eu, ca persoană, nu le sunt simpatică. Cel mai probabil pentru că nu mă opresc să spun lucruri despre România care deranjează, dar care trebuie spuse. Corupţia este peste tot, deoarece fosta nomenclatură şi-a însuşit ţara. Totul este privatizat, dar în ce fel... Sistemul funcţionează atât de bine că nu îmi pot imagina cum ar putea fi schimbată situaţia actuală.. Este atît de stabilă încât pare normală".  "Personal, cred că graţie tocmai atitudinii sale, Müller este mai respectată şi mai populară decât crede", răspune Gabriela Adameşteanu.

Gabriela Adameşteanu spune că, odată cu Nobelul, Müller pare să-şi fi terminat misiunea, "o operă centrată obsesiv pe experienţa sa dramatică, pe suferinţa şi dezrădăcinarea colectivităţii germane din România. Aşteptând să vedem dacă apar alte teme în opera acestei scriitoare, cititorii vor descoperi în cărţile sale universul halucinant îmbogăţit cu tragica poveste a secolului trecut".