Cetatea Enisala, unica fortificaţie din sud-estul ţării care mai stă în picioare
Dobrogea este un tărâm aparte, cu o istorie care se păstrează vie de sute și mii de ani. La 40 de kilometri de Tulcea se află localitatea Enisala, cu unica fortificație din sud-estul țării care mai stă în picioare.
Pe drumul spre cetate ne-am abătut puțin și prin sat, un loc cu peisaje rupte din rai, cu oameni buni și case vechi dobrogene, care păstrează farmecul de altădată.
Tanti Petra ne primește bucuroasă. Îi place să depene amintiri cu oricine îi trece pragul. Stă de când se știe în Enisala, iar casa în care locuiește este una dintre cele mai vechi.
Tanti Petra, cu respectul bătrânilor noștri, a păstrat intacte toate obiectele pe care le foloseau moșii ei în gospodărie. Piua în care era ținută brânza ori cea în care se mărunțea sarea sau grâul încolțit pentru puișori, uneltele de țesut, toate sunt adunate cu grijă în două odăi.
Urmăm drumul pe deal și dăm de un loc coborât din cărțile cu basme. Cetatea Enisala se înalță mândră în fața noastră.
Cetatea a fost ridicată în a doua jumătate a secolului 14 de meșteri din Anatolia, la comanda și din banii genovezilor. După 1387, când Țara Românească își extinde stăpânirea și în Dobrogea, fortăreața intră sub controlul direct al voievodului Mircea cel Bătrân. Un secol mai târziu, ținutul este cucerit de otomani.
Timpul și natura schimbă, la un moment dat, viața Enisalei.
"Datorită nisipării cordoanelor de litoral şi pentru că nu se mai putea intra pe lacul Razim, se pare că cetatea este părăsită treptat, îşi pierde funcţionalitatea şi undeva în secolul XVI, începutul secolului XVII, această cetate este părăsită definitiv", ne-a povestit Aurel Stănică, cercetător.
Privind din cetate împrejurimile, ți se taie respirația. Deal stâncos în vecinătate, iar jos, întins nesfârșit de stuf și apă.
Zona este valoroasă pentru arheologi, dar și pentru turiști, care găsesc aici istorie și legende.
Localnicii spun că în grota dinspre miazănoapte locuia altădată sfetnicul de taină al conducătorului cetății. Cu poveștile încă vii în noi, părăsim Enisala. Și ne oprim un pic în apusul soarelui, așteptând cavalerii călare și doamnele în calești.