Andrei Pleşu: Cordialitate românească
Am descoperit-o, contrariat, la câteva luni după alegerile din 1990. În timpul unei recepţii cu mulţi invitaţi, stăteau grămadă, cu paharele în mână, reprezentanţi ai tuturor formaţiunilor politice. Din presă şi din declaraţiile politice curente, rezulta că duşmănia dintre ei era la apogeu. Or ceea ce se putea constata la recepţia cu pricina era o înfrăţire generală.
Nu afabilitate de protocol, nu politeţe, nu salvare de aparenţe. Ci camaraderie sprinţară, tovărăşie de pahar, bună dispoziţie colegială: ocheade, glumiţe, complicităţi. Oameni care în Parlament sau între confraţi de aceeaşi obedienţă scrâşneau din dinţi când venea vorba de adversarii politici practicau voioşi, în particular, etica „Pieţii Endependenţi“. „Nea Cornele!“ – striga câte un ţărănist radical către liderul României Mari. „Chestia aia rămâne cum am vorbit!“, spunea aceluiaşi vreun fesenist zglobiu, făcând cu ochiul.