Iulian Leca: Valul 3, anul 2 al pandemiei. Ce urmează?
După mai bine de un an de când trăim angoasa pandemiei de Covid-19 lumea nu se poate mândri, din păcate, să fi învățat prea multe din experiența prin care a trecut. Avem mai multe întrebări decât la început, deși avem până acum o campania de vaccinare cu relativ succes.
În același timp, noile tulpini ale virusului Sars-Cov-2 și lipsa unui tratament eficient împotriva bolii sperie și mai mult decât o făceau la început când toată lumea se amăgea că totul se va termina în câteva luni în cel mai rău caz.
Dincolo de întrebările legitime în legătură cu eficacitatea vaccinurilor sau chiar de siguranța lor pe termen mediu și lung, vezi cazul scandalului în care se află serul produs de AstraZeneca, există și date care dau peste cap speranța și vestea bună care ar putea să vină de pe frontul războiului epidemiologic.
Cum ar fi necesitatea unei explicații pentru forța cu care valul trei lovește în unele părți ale lumii, în ciuda campaniei de vaccinare și a experienței sistemelor de sănătate cumulate în lupta cu Noul Coronavirus.
Printre puținele lucruri pe care statele lumii le-au învățat totuși despre gestionarea pandemiei este că starea economiei și societatea în general depind în mod direct de eficiența măsurilor și politicilor sanitare pe care statele le impun. De eficiența acestora și inspirația cu care decidenții reacționează în fața spaimei declanșate în societate de o pandemie căreia nici măcar nu i se întrevede sfârșitul.
Guvernele statelor știu sau măcar încearcă să intuiască granița fină dintre precauție și acțiune pripită, dintre siguranța cetățenilor și sinucidere economică, dintre războiele economice și informaționale inutile și cele necesare și imposibil de evitat. Toți acești factori au intrat, de exemplu, în joc când o țară a trebuit să decidă în legătură cu vaccinul AstraZeneca și efectele anormale pe care serul l-ar avea în rândul câtorva dintre cei care și l-au administrat.
În României vestea că 14 state au suspendat vaccinarea cu AstraZeneca a creat doar emoții. Ne numărăm printre țările care nu își permit luxul de a renunța la dozele achiziționate de la AstraZeneca și care, astfel, își lasă influențată decizia sanitară de latura economică a problemei. Nu ne permitem să renunțăm, încă, la dozele produse de britanici.
Sunt curios dacă s-a luat în calcul de cei care au decis astfel și efectul pe care panica și spaimele ce vor fi alimentate de continuarea vaccinării cu AstraZeneca îl vor avea asupra românilor care încă nu s-au decis dacă se vor vaccina sau nu.
După cum au arătat ultimele sondaje de opinie făcute la începutul campaniei de vaccinare, aproximativ o treime din populație nu știe dacă se va vaccina iar 39% dintre respondenți cred că vaccinurile nu sunt eficiente.
Un calcul simplu ar trebui să le arate strategilor care coordonează campania de vaccinare dacă pierd sau câștigă mai mult la nivel de încredere în rândul populației nehotărâte sau a scepticilor prin asumarea continuării vaccinării cu AstraZeneca.
Dacă statul își propune în mod serios să atingă pragul necesar pentru imunizarea de turmă, în jur de 70-80% din populație, atunci nu există prioritate mai mare pentru Guvern decât convingerea unui important segment de populație că este vital pentru viitorul nostru al tuturor ca și ei să se vaccineze.
Altfel, cu doar 30-40% dintre rezidenți vaccinați nu am făcut nimic și ne așteaptă foarte probabil valul 4 și valul 5 al pandemiei în cel de-al doilea ei an în care își va dezvolta, destul de posibil, noi și noi tulpini împotriva cărora nu avem încă idee dacă vaccinurile pe care le-am inventat vor avea efect.
E adevărat că există șanse suficient de mari ca nimeni dintre cei responsabili de coordonarea campaniei de vaccinare să nu fi avut liniștea pentru a-și planifica atât de departe acțiunile. E de ajuns să-i ascultați pe premierul Cîțu, pe Valeriu Gheorghiță și pe ministrul Sănătății ca să înțelegi câtă coordonare există între ei pe tema vaccinării și administrării exploziei de noi cazuri de infectări.
Până la urmă ce așteptări să avem când ei nu știu nici măcar aproximativ câte paturi avem în secțiile de terapie intensivă din întreaga țară. După unii ar fi peste 3000, după alții puțin peste 1000. Dacă ei nu s-au pus de acord asupra unui lucru atât de simplu și ușor cuantificabil, cum să sperăm că vor lua cele mai bune decizii în lupta cu efectele pandemiei?
Ar înseamna să ne lăsăm, așa cum ne-am obișnuit de prea multe ori, pe seama norocului și a bunăvoinței naturii.