Adevărul despre Războiul rece. Imperialismul stalinist contra imperialismului american
O dată cu lansarea atacurilor aeriene asupra teritoriului sovietic, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Hitler îşi ducea la îndeplinire cel mai preţios obiectiv: începea războiul total, cel care ar fi trebuit să îi supună întregul glob. Führer-ul, înşelat de aparenta bunăvoinţă a partenerului sovietic, nu înţelesese, însă, că liderul de la Kremlin nu era tocmai un adversar uşor de învins.
Însuşindu-şi moştenirea mesianică a ţarilor ruşi, precum şi obiectivele acestora în materie de politică externă, Stalin avea să lupte împotriva duşmanului german cu toate mijloacele de care dispunea, indiferent de măsura sacrificiului său. Mai mult, „bătrânul bolşevic” se va folosi de conflictul cu Hitler, în scopul obţinerii de avantaje teritoriale şi politice, atât în Europa, cât şi în Asia, urmând cu conştiinciozitate exemplul ţarilor ruşi.
Patru ani mai târziu, planurile lui Hitler pentru obţinerea de Lebensraum (spaţiu vital) în Europa Răsăriteană vor fi înlocuite cu cele ale victoriosului mareşal. Cel de-al Doilea Război Mondial a reprezentat pentru Uniunea Sovietică nu doar îndeplinirea dezideratelor în materie de securitate naţională, ci şi afirmarea imperialismului stalinist – o direcţie ofensivă a politicii externe sovietice care avea să contribuie decisiv la deteriorarea parteneriatului cu SUA şi, astfel, la izbucnirea celei mai importante confruntări ale secolului XX, cea a Războiului Rece.
Controversata Alianţă (1941-1945)
„Patria” şi „poporul” rus (căruia i se va adresa Stalin, victorios, la sfârşitul conflagraţiei) constituiau cheia victoriei Uniunii Sovietice în faţa Wehrmachtului, la acea dată, mult mai bine pregătită decât Armata Roşie. Revigorarea naţionalismului rus, pus de această dată în slujba armelor, a fost, într-adevăr, unul din factorii care au asigurat succesul armatelor sovietice, însufleţite, pe câmpul de luptă, de cuvintele pline de emoţie patriotică a generalissimului Stalin. Adresarea „fraţi şi surori”, utilizată de Stalin în discursul său din 3 iulie 1941, trebuia să demonstreze apropierea conducătorului „de oţel” de poporul pe care, nu de puţine ori, îl supusese lipsurilor şi terorii. Ceea ce urma, însă, avertiza Stalin, „nu este un război obişnuit (...) este un mare război al întregului popor sovietic împotriva armatei germane fasciste”. Începuse Marele Război pentru Apărarea Patriei.
Propaganda sovietică a reuşit să câştige rapid entuziasmul cetăţenilor şi implicarea lor activă în luptă prin apelul la personalităţi ale trecutului Rusiei: Aleksandr Nevski, Aleksandr Suvorov şi Mihail Kutuzov, reconsiderarea statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, aceasta oferindu-şi sprijinul puterii politice, reintroducerea gradelor imperiale în ierarhia militară, adoptarea unui imn patriotic, toate acestea în vederea renaşterii sentimentului naţional, o „armă” folosită deseori de guvernele totalitare în scopul mobilizării maselor în situaţii de criză.
Şocul provocat de întoarcerea armelor către Uniunea Sovietică de către trupele hitleriste nu l-a determinat pe Stalin să îşi abandoneze planurile în materie de securitate a statului sovietic. Astfel încât, liderul de la Kremlin, acţionând conform principiilor Realpolitik, s-a îndreptat către puterile occidentale, cu scopul de a obţine de la acestea ceea ce îi era acum ameninţat de conflictul cu Germania: a) crearea brâului de securitate la frontierele vestice ale Uniunii Sovietice, în vederea asigurării securităţii şi b) alianţa cu puterile occidentale împotriva inamicului comun german ar fi adus câştiguri însemnate statului sovietic, după terminarea ostilităţilor. Stalin putea, astfel, participa la împărţirea sferelor de influenţă în perioada postbelică.
Ceea ce îi refuzase Hitler trebuia acum obţinut de la Marea Britanie, considera conducătorul de la Kremlin, astfel încât Londra a fost prima către care s-a îndreptat acesta după atacul Wehrmachtului. Pentru Winston Churchill, premierul britanic, şi cel care combătuse bolşevismul în multe discursuri (cum o va face şi după terminarea războiului!), conflictul sovieto-german constituia un vis devenit realitate, având în vedere că deschiderea frontului în Est reprezenta o şansă unică pentru Regat, singurul care purtase, până în acel moment, ofensiva împotriva Germaniei (după căderea Franţei, în iunie 1940). Declaraţia de război făcută Washingtonului de către Hitler, în decembrie 1941, după atacul japonez de la Pearl Harbor, a adus şi SUA alături de cei doi proaspeţi Aliaţi, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie.
Vizita ministrului de Externe britanic, Anthony Eden, la Mocova, la 16 decembrie 1941, a constituit un bun prilej pentru expunerea cerinţelor sovietice, mai ales în ceea ce privea configuraţia teritorială şi politică a lumii potbelice, un subiect asupra căruia Stalin va reveni cu ostentaţie pe tot parcursul ostilităţilor, însă, care nu era văzut cu ochi buni de Aliaţii occidentali, suspicioşi cu privire la ambiţiile sovietice. Planul expus de liderul sovietic reprezentantului Londrei făcea referire nu numai la încheierea unui tratat de alianţă şi asistenţă militară între cele două puteri, ci şi la pretenţiile Moscovei, după terminarea conflictului: restabilirea frontierelor Uniunii Sovietice, aşa cum rezultaseră acestea în urma Pactului Molotov-Ribbentrop şi a tratatului cu Finlanda din 1940, precum şi stabilirea graniţei cu Polonia, în pofida faptului că acestea reprezentau o încălcare flagrantă a principiului autodeterminării popoarelor, stipulat în Carta Atlanticului. Negocierile cu Eden au eşuat, Stalin înţelegând, încă din acel moment, că singura modalitate prin care îşi va putea duce la bun sfârşit planul construirii brâului de securitate va fi ocupaţia militară a teritoriilor vizate, şi nu tratativele formale cu democraţiile vestice.
Continuarea pe historia.ro