Andreea CREŢULESCU

”Realitatea a fost mereu o mare provocare. Viteză, analiză, informații care se schimbă uneori din minut în minut, stres, dar și mari satisfacții. Oamenii sunt cei care contează. Cei alături de care lucrezi, cât și cei din fața televizoarelor. Este o meserie care se face cu oameni și pentru oameni. Mașinile sunt utile doar pentru a reda la o fidelitate cât mai mare efortul primilor pentru satisfacția celorlalți. Uneori, impresia este că totul se desfașoară pe muchie de cuțit.

În 2008, când s-au repetat alegerile la Ștefănești, transmiteam din curtea unei școli-secție de vot. Locul era împrejmuit cu un gard înalt din fier, iar, după gard, sute de localnici protestau. Așadar, zona unde aveam studioul era protejată.  În mijlocul unui interviu, unul dintre invitați s-a oprit. Chiar dacă eram în direct, m-am întors cu spatele la cameră, m-am uitat către mulțime. Localnicii furioși nu mai erau în spatele gardului, ci la un metru de noi,  poarta fusese deschisă. Oamenii înaintau, iar invitatul devenise alb la față... Eram încercuiți... eram în direct. Primul impuls a fost să pun mâna pe telefon și să-l sun pe conducătorul jandarmeriei. Însă, un protestatar mi-a pus mâna pe umăr și atunci am luat decizia. M-am ridicat de pe scaun, l-am luat de mâna pe bărbat, avea vreo 50 de ani și 150 de kg, am început să vorbesc și să-mi fac loc în mulțime. Oamenii huiduiau, se uitau urât. Eu continuam să vorbesc și să înaintez. M-am îndeptat către o doamnă, am întrebat-o de ce protestează. A răspuns ceva, nu-mi amintesc ce, am trecut la următorul. După câteva minute, o mână m-a apucat de sacou, era unul dintre operatorii noștri, mă tragea spre el, am văzut și prima cagulă a jandarmilor, apoi mai multe. Am continuat să vorbesc, să iau interviuri până când un alt operator mi-a făcut semn că trebuie să luam publicitate. A fost pentru prima oară când am anunțat cu multă plăcere o pauză publicitară.”