Scurt istoric al parlamentarismului în România

Tratatul de la Adrianopl a fost semnat la 14 septembrie 1829, la încheierea războiului dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. Pentru Principatele Române, tratatul prevedea recunoaşterea domniei pe viaţă a principilor aleşi, fixa hotarul dintre Imperiul Otoman şi Muntenia pe tavlegul Dunării şi restituia raialele Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele. Prin acest tratat se consfinţea scăderea considerabilă a puterii Sublimei Porţi asupra Ţărilor Române în favoarea celei ţariste.

Proclamaţia de la Islaz este considerată primul act constituţional al României. Programul adoptat la 9 iunie 1848 de mişcarea revoluţionară din Ţara Românească după citirea sa de către Ion Heliade Rădulescu. La 11 iunie, sub presiunea maselor, domnitorul Gheorghe Bibescu este nevoit să accepte termenii proclamaţiei şi să recunoască guvernul revoluţionar provizoriu. Proclamaţia de la Izlaz a avut forma şi valoarea unui act constituţional. Între cele 22 de prevederi ale sale se remarcă: independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor, emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru compatrioţii de altă credinţă, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale.

Parlamentul bicameral  îşi face apariţia în urma Tratatului de la Paris, care a condus la separarea puterilor în stat, în cadrul caruia puterea legislativa era executatş colectiv de catre Domn şi Adunarea Electiva (deputati alesi pe o perioada de sapte ani). Următorul pas îl reprezintă "Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris", conform caruia puterile statului erau încredinţate domnitorului şi Reprezentanţei Naţionale, aceasta din urma fiind alcatuit din Senat si Adunarea Deputatilor.

Constituţia din 1866 conserva principiul bicameralismului, desi existau unele voci (amintim pe I.C. Bratianu), care militau pentru unicameralism. Astfel, legiuitorii erau Principele si Reprezentanta Nationala (Camera inferioara având prerogative aditionale fata de Senat, prin dreptul de configurare a bugetului de stat, dupa modelul ulterior al bicameralismului britanic, unde Camera Comunelor avea largi atributii în materie financiara si bugetara).

Puterea legislativă îşi păstrează structura şi în Constituţia din 1923, dar prin legea fundamentală, promulgată de Carol al II-lea în 1938, forul legislativ are puteri limitate în comparaţie cu Suveranul.

Parlamentul României devine monocameral în anul 1946, prin Decretul de Lege Nr. 2278, sistem desăvârşit prin Constituţia din 1948. Astfel la exact un secol de la Proclamaţia de la Islaz, se înfiinţează Marea Adunare Generală. Unicameralismul a dăinuit până în martie 1990 când a fost promulgat Decretul-Lege nr. 92, act normativ care priveşte alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Astfel se revine la tradiţionalul parlament bicameral (cele două camere primesc denumirea de Senat, camera superioară, şi Camera Deputaţilor, cea inferioară).