Marea confruntare de vineri seară ocupă titlurile editorialelor

Cornel Ivanciuc scrie în Gardianul despre \"Riscurile parlamentului unicameral într-o republică semiprezidenţială\"

Pledoaria preşedintelui Băsescu în favoarea unui parlament unicameral este insuficient argumentată. Teza că se va cheltui mai puţin cu 300 de parlamentari este răsuflată. Convingerea că procesul legislativ se va gripa mai puţin decât în parlamentul bicameral nu este decât o sarcină de plan asumată de preşedinte şi de galeria lui politică, PD-L, care va fi infirmată de realitate. Imaginaţi-vă următoarea posibilitate: Băsescu câştigă alegerile şi dizolvă Parlamentul; în urma alegerilor anticipate, câştigă cu o majoritate absolută PD-L. Cu un guvern democrat-liberal şi o constituţie doar amendată şi nu modifiată, în care republică va rămâne ca şi până acum, semiprezidenţială, România va fi mai expusă unor derapaje autoritariste. Pornim de la teoria că o ţară cu parlament unicameral, în care majoritatea a fost obţinută de un partid ai cărui membri sunt promovaţi pe criterii de loialitate, şi nu pe evaluări de competenţă, este mai expusă la derapaje autoritariste în absenţa celui de al doilea for legislativ care să le cenzureze. Însăşi maniera prin care referendumul în favoarea parlamentului unicameral se suprapune peste alegerile prezidenţiale este deja un derapaj autoritarist care sfidează legile.

Silviu Sergiu se întreabă în Evenimentul Zilei: \"Eu de ce mai votez?...\"

În preajma alegerilor, românii care refuză să capituleze în faţa unei clase politice, în marea ei majoritate, detestabile se confruntă cu aceleaşi dileme. Îşi spun în sinea lor că nu se vor mai duce la vot, că s-au săturat să aleagă răul cel mai mic, că nu vor putea niciodată să dea un vot util, că actuala clasă politică nu le mai poate oferi nimic.

Îşi aduc însă aminte că, acum douăzeci de ani, pe străzi au murit tineri care visau să voteze, dar n-au mai apucat. Că dreptul la vot este un drept fundamental, printre puţinele care le-au mai rămas într-o democraţie tot mai artificială. Că cel mai mare pericol pentru democraţie este indiferenţa.

Decid apoi să meargă la vot, deşi majoritatea prietenilor lor îi privesc ca pe nişte specimene ciudate. Se prezintă la urne deşi nu au un răspuns conturat la întrebarea „de ce?”.

Florin Negruţiu scrie în Gândul despre \"Cine a câştigat marea confruntare. Cum s-au văzut din sală Băsescu, Crin şi Geoană\"

Traian Băsescu a zâmbit târziu, după câteva zeci de minute de la începerea dezbaterii, când a crezut că l-a \"prins\" din nou pe Crin Antonescu, chiulind din Parlament. A intrat în dezbatere adus din umeri şi cu capul plecat. S-a încălzit greu. A resimţit lipsa unor confruntări politice pe bune, cu adversari sau cu moderatori care să-i pună probleme. S-a văzut că \"Magic Băse\", campionul de acum cinci ani, nu are meciuri în picioare: spontaneitatea, poanta, lovitura fulgerătoare, jocul de picioare care l-au zăpăcit pe vremuri pe Mircea Geoană de n-a mai ştiut nici unde e Măgurele - toate astea nu-i mai vin natural. La început, mi-a părut încordat, încruntat, obosit. Şi-a revenit pe parcurs. Nu ştiu cine l-a învăţat să vină cu dosăroiul acela pe care l-a arătat la camere, ca să se disculpe în istoricul subiect al dispariţiei Flotei, dar a dat prost: a venit să confirme o teză cu care îl atacă adversarii - că-i place să se uite în \"dosarele\" oamenilor politici. De altfel, Traian Băsescu a intrat în capcana întinsă de adversarii săi şi a început să se apere, să se disculpe, să dea explicaţi, să intre în cifre, fapt oarecum previzibil în condiţiile în care a rămas singur în zona puterii, după ce dl. Geoană a sărit gardul în opoziţie, acum o lună. Per ansamblu, Traian Băsescu dă impresia unui candidat care de abia intră în joc, care nu se întrebuinţează la capacitate maximă, care-şi conservă energia.