Magdalena Boiangiu: Suspiciune
Am urmărit pe posturile româneşti de ştiri transmisiile din SUA prilejuite de inaugurarea preşedintelui Obama. Nota dominantă din studiourile autohtone era suspiciunea. De altfel, în România, aceasta este calitatea de bază a moderatorului sau comentatorului de opinii: el nu crede pe nimeni şi mânia sau rafinamentul scepticismului său îi asigură şi popularitatea, şi frecvenţa citării. Climatul politic, de afaceri, sportiv de aici furnizează destule argumente pentru o asemenea atitudine: puzderia de mincinoşi voioşi sau sumbri impune o anumită rezervă. Dorinţa de a informa aducând la lumină prezumţiile cele mai aiuritoare pune la colţ imperativul adevărului, care funcţionează în orice presă responsabilă.
Luat la moara comentariilor bucureştene, Obama nu valorează două parale: la Capitoliu, totul a fost spectacol, ca şi cum se adunaseră două milioane de oameni ca să asiste la o şedinţă de psihanaliză pe canapea. Da, e o reţetă: nu e nicio mâncare rafinată, nu e niciun hamburger, e o mare adunare populară care îşi vede candidatul înscăunat, se bucură şi îşi exprimă aşteptările. Nu e publicul de la Cântarea României, adus pe stadion cu convocator, oamenii au plătit din buzunar ca să trăiască solidaritatea unei opţiuni.