MENIU

Culisele statului paralel | Fotbalul românesc, formă fără fond - CINE l-a ruinat. Performanțele echipei naționale la Mondiale

Cine a ruinat fotbalul românesc

7 mai 1986. Fotbalul românesc atingea apogeul. Steaua câștiga Cupa Campionilor Europeni, cel mai râvnit trofeu din fotbalul european, precursoarea Ligii Campionilor de azi. România intra astfel în toate casele din Europa, iar în micuțele apartamente comuniste, victoria de la Sevilla genera explozii de veselie. Astăzi, pentru fotbalul românesc au pierit parcă și speranțele. Avem stadioane - bijuterii noi, făcute pe bani mulți, dar nu mai avem echipe.

Un popor întreg, chinuit de dictatura comunistă, plângea de bucurie. Bucuros era și Nicolae Ceaușescu, cel care punctase din nou în ochii întregii planete la capitolul imagine.

În acei ani, fotbalul era rege în România. Cluburile aveau bani de la partid să facă performanță, sute de antrenori căutau în școli și pe maidane noi talente. Fotbalul era iubit, dar și publicul primea spectacole de calitate și performanță.

În 1985, pe stadionul 23 August, la un cuplaj, au asistat la meci 110.000 de oameni. Suporterii au fost lăsați să stea chiar și pe pista de atletism a stadionului, iar jucătorii care băteau cornere își făceau cu greu loc pentru elan. Fotbalul ținea de foame și de frig pentru milioane de oameni amărâți.

În 1989, echipa națională a României se califica, după aproape 20 de ani, la un Campionat Mondial. Atunci se năștea Generația de Aur, echipa care făcea spectacol și în fața căreia tremura oricare echipă din lume.

Imediat după Revoluție, echipa României pleca în Italia, la Campionatul Mondial, fiind privită cu simpatie și pentru calitatea jocului, dar și pentru că reprezenta o națiune care reușise să iasă învingătoare din lupta cu dictatura comunistă.
Era seara în care Dumnezeu fusese român, striga din toți rărunchii Cristian Țopescu. România se califică în optimile de finală ale competiţiei. Campiona mondială la acel moment, Argentina lui Maradona, era învinsă de Hagi - Maradona din Carpați, Balint, Popescu și ai lor.

Dar cea mai importantă performanță fotbalistică din istoria echipei naționale avea să se petreaca patru ani mai târziu, la mondialele din 1994, din Statele Unite ale Americii.
În iulie 1994, românii nu au prea dormit noaptea. Juca România, câștiga România! Apoi, oamenii ieșeau din case, iar Piața Universității fierbea din nou. Am fi putut ajunge în semifinalele Campionatului Mondial, dar am avut ghinion.

În 1998, România se califica din nou la Mondiale.
Adrian Ilie ajunge cu fabulosul său gol dat în meciul cu echipa Columbiei pe locul 3 în topul celor mai frumoase reuşite de la această ediţie a Campionatului Mondial.
Calificaţi matematic, după victoria cu Anglia, tricolorii apăreau la jocul cu Tunisia cu frizuri excentrice
La acel campionat, am bătut chiar inventatorii fotbalului. I-a înfuriat pe englezi și faptul că Dan Petrescu, cel care le-a arătat insularilor cine este mai bun, juca chiar în Anglia, la Chelsea.
Piața Universității se umplea din nou de români fericiți. Naționala lui Hagi ajungea astfel în optimile competiției.

Era 22 iunie 1998. Ultima dată când țara mai făcea Hora Unirii pentru o calificare la mondiale. Doar Steaua lui Becali a mai făcut performanță în anii ce au urmat.

Astăzi, pentru fotbalul românesc au pierit parcă și speranțele - în Piața Universității nu a mai ieșit nimeni să se bucure pentru victorii în sport, ne bate toată lumea - de la vest până în estul îndepărtat al Asiei, alunecăm încet, dar sigur spre lumea a 4-a fotbalului. Avem stadioane - bijuterii noi, făcute pe bani mulți, dar nu mai avem echipe. Avem formă fără fond.