George Maior: Spionajul în vremea lui Constantin Brâncoveanu

Pentru că a fost mai rar abordată, Q Magazine a ales pentru cititori perspectiva diplomației şi a spionajului din vremea lui Brâncoveanu, scrisă de directorul Serviciului Român de Informații,  Ambasadorul George Cristian Maior.

"Unul dintre pilonii pe care şi-a clădit proiectul a fost cel al politicii externe. A nu se înţelege că dimensiunea internă nu prezintă relevanţă din acest punct de vedere; din contră, Brâncoveanu a sesizat că, fără un fundament domestic solid, domnia sa, implicit Ţara Românească, ar fi rămas în voia curentului evenimentelor continentale sau, mai precis, ar fi depins exclusiv de intenţiile şi ambiţiile marilor puteri. A fost şi motivul pentru care a încercat prin eforturile sale politice, dintre care se detaşează relaţia cu Cantacuzinii, de care era şi legat pe linie maternă, dar şi de natură socio-economică şi cultural-religioasă, să creeze o entitate statală unitară, coerentă din punct de vedere al acţiunii externe. De altfel, ruptura de familia Cantacuzinilor a fost unul dintre factorii decisivi de ordin politic care i-au adus sfârşitul atât de tragic.

Orientarea şi realizarea politicii externe reprezintă însă coordonatele pe care se concentrează studiul de faţă, cu atât mai mult cu cât, dintr-o perspectivă realistă a contextului internaţional de la acea vreme, supravieţuirea unei puteri precum Ţara Românească era indisolubil legată de relaţia cu marile puteri de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Diplomaţia munteană sub Brâncoveanu, modul în care acesta a înţeles şi a condus afacerile externe, a fost un instrument strategic primordial pentru existenţa Ţării Româneşti. „Strategia de supravieţuire”, aşa cum o numeşte Mircea Maliţa, s-a concentrat pe menţinerea unui echilibru strategic între interesele marilor puteri continentale şi regionale. Misiunea a fost cu atât mai dificilă cu cât relaţiile de putere din Europa traversau, la acea vreme, o etapă de dezechilibrări şi reechilibrări în care se rescria ecuaţia de putere continentală. După cum spunea Bismarck, „evenimentele sunt mai puternice decât planurile oamenilor” şi „omul nu poate crea curentul evenimentelor, el poate doar să plutească împreună cu el şi să vâslească”. Din această perspectivă, Brâncoveanu a fost un navigator priceput care, cu o minte limpede şi o mână precisă, a reuşit să-şi cârmuiască ţara vreme de aproape 26 de ani în ape extrem de tulburi şi pe o vreme furtunoasă.

O precizare merită subliniată: la răscrucea secolelor XVII-XVIII, diplomaţia era inseparabilă de ceea ce astăzi numim „intelligence”. Distincţia dintre cele două domenii este una modernă, serviciile de informaţii moderne apărând de-abia către mijlocul secolului al XIX-lea. Până la crearea unor instituţii permanente specializate în culegerea şi analiza informaţiilor, sistemul diplomatic era atât cel care gestiona negocierea relaţiilor externe, cât şi cel care răspundea nevoii de cunoaştere a statelor.  Imperiul bizantin, Italia renascentistă, Anglia elisabetană sunt exemple elocvente pentru modul în care diplomaţia şi „intelligence”-ul, indisolubil legate, erau parte integrantă a artei guvernării statului („statecraft”). Puţine demarcaţii puteau fi trasate, la acel moment, între agenţi şi reprezentanţi oficiali, între metode „acoperite” şi „descoperite”, între secret şi public", scrie George Maior.