Vasile Pușcaș: Extindere și integrare europeană

"Tratatul de la Maastricht a fost convenit în 1991 și se părea că Uniunea Europeană, tocmai proclamată, urmă să între într-o fază de maturizare a procesului integrării europene. Doar că aproape de porțile sud-estică și estică ale Uniunii Europene izbucniseră câteva conflicte armate (fosta Iugoslavie și Republica Moldova/Transnistria) cărora liderii Uniunii nu le-au găsit antidotul, apărând riscul dezvoltării unor crize regionale care se puteau întinde până la frontierele Occidentului. În acele războaie locale și-a făcut simțită prezența politică Moscovei, dar Rusia încă nu-și revenise din șocul dezagregării imperiului sovietic. Liderii unor state membre ale UE nu au avut inspirație și determinare pentru a soluționa astfel de conflicte, uneori contribuind chiar la escaladarea lor. A fost nevoie de o intervenție diplomatică și militară a Statelor Unite ale Americii pentru temperarea crizei din Balcani și pentru dinamizarea Occidentului în vederea asumării răspunderii pentru securitatea  continentului european. Este adevărat că și statele central-sud-est europene, care tocmai ieșiseră din sfera de influență sovietică, s-au agitat pentru a-și asocia destinul Uniunii Europene, NATO și, în general, lumii euroatlantice. Într-un astfel de context,

Uniunea Europeană a fost nevoită a gândi și comunica public(1993) criteriile/condițio- nalitățile de aderare la organizația care avea drept obiectiv principal integrarea europeană, NATO a inițiat programul Parteneriatului pentru Pace(1994), iar din 1995 au curs spre Bruxelles cererile guvernelor din țările central- sud-est europene pentru a fi acceptate în procesul de extindere a Uniunii Europene. Aceste evoluții diverse, rapide și complexe au readus în dezbatere necesitatea reformării Uniunii, nu doar prin modificări contextuale ale Tratatelor. De aceea a fost inițiată o Convenție privind Viitorul Europei (2002) care să elaboreze un proiect de Tratat pentru o Uniune Europeană a sec.al XXI-lea.

Timp de aproape un deceniu, până la aderarea la Uniunea Europeană a primelor state din Europa Centrală (2004), o temă importantă care a însoțit demersul de aplicare a pachetului legislativ european dedicat Pieței Interne a fost extinderea Uniunii. Criteriile pe care statele pretendente la aderare trebuiau să le îndeplinească erau de natură politică, economică, piață, administrativă etc. O condiționalitate sublinia însă că aderarea se putea realiza doar când Uniunea și statele ei membre aveau capacitatea de a gestiona adecvat procesul integrării prin accederea unuia sau mai multor noi state. Ori, acum se poate ușor constată că fiind mai mult atente la efortul statelor candidate pentru că acestea să fie pregătite pentru procesul integrării, vechile state membre și chiar instituțiile europene nu au făcut efortul necesar pentru că și ele să fie bine pregătite în vederea derulării procesului integrării europene, în așa fel încât extinderea să fie benefică tuturor cetățenilor europeni, inclusiv a celor din Noile State Membre. Pe parcursul procedurilor de negociere a aderării, Vechile State Membre pare că au fost mai interesate de fenomenul redistribuirii avan- tajelor și puterii în Uniune decât de o reformare structurală a acesteia. După 2001 au apărut și nevoi certe de adecvare a Uniunii la posibile mutații în sistemul internațional, iar de la izbucnirea războiului în Irak (2003) s-au înregistrat și perturbări în relațiile transatlantice ceea ce ar fi trebuit să aducă impulsuri suplimentare pentru urmarea unei direcții hotărâte de reformare a Uniunii Europene. Comisia Prodi a sesizat aceste presiuni asupra modului de funcționare a Uniunii și a încercat să le canalizeze spre dezbaterea din Convenția privind Viitorul Europei. Iar comisarul Verheugen, responsabil cu procesul extinderii, a legat repede această tendință și de activitățile de pregătire a statelor candidate și de negocierea aderării. Adesea, pe bună dreptate, comisarul Verheugen a solicitat instituțiilor europene, dar și statelor membre și statelor candidate, să aibă în vedere nu doar procesul extinderii, ci și al intensificării integrării europene. Doar că anumite state membre începuseră să arate, din 2004, o “oboseală” față de procesul extinderii și chiar față de integrarea europeană, așa cum au dovedit prin reacția de respingere a Tratatului privind o Constituție pentru Europa (2005). Astfel de stări și atitudini au marcat profund soliditatea Uniunii Europene și capacitatea ei de a asigura continuarea dezvoltării sustenabile a statelor membre. Adoptarea legislației Pieței Interne aproape în același timp cu pregătirea aderării de către statele din Europa Central-Sud-Estică au creat un mediu favorizant creșterii economice și prosperității cetățenilor din Uniunea Europeană, întrun climat care părea a fi total pașnic pe continent. Amintitele state au primit un real sprijin în tranziția spre democrație și economie de piață datorită reformelor pe care au trebuit să le realizeze pentru a compatibiliza cu criteriile de aderare și legislația,politicile europene. Ceea ce a făcut din procesul extinderii europene o preocupare care a absorbit nu doar atenția politicii externe a Uniunii Europene, dar și a guvernelor statelor membre care se interesau de propria poziționare corporatistă și politică în viitoarea Uniune Europeană extinsă. Numai că, pe măsură ce declamator liderii europeni vorbeau tot mai insistent despre o Europă Unită, îndeosebi că urmare a introducerii monedei Euro, factual a scăzut interesul pentru procesul integrării europene. Foarte multe restanțe în zona financiar-bancară, energetică și chiar socială nu și-au găsit rezolvarea în timpul promis, iar unele nu sunt îndeplinite nici astăzi. Sloganul “Europei sociale” aproape a dispărut din discursurile politice cu neconservatoare care fond a izbucnit marea criză financiară și economică de la sfârșitul primului deceniu al noului mileniu. Iar politicienii europeni au adoptat tactică “scapă cine poate”, sperând la un sprijin miraculos al Uniunii Europene, în timp ce acasă la ei, în statele membre, spuneau grele vorbe de învinovățire la adresa instituțiilor europene și eurobirocraților din Bruxelles. Când cineva le arăta că Uniunea Europeană și chiar statele membre ar fi trebuit să se reformeze pentru a intensifica procesul integrării, replicau printr-un refuz hotărât pentru că în timp de criză nu aveau curajul să propună cetățenilor și parlamentelor naționale reforme care ar fi putut diminua șansele lor politice. De menționat este faptul că mai multe Noi State Membre au făcut față mai bine respectivei crize economice, probabil tocmai pentru că înfăptuiseră reforme în timpul pregătirii pentru aderare. Însă și aici, politicienii au adoptat o atitudine populistă și de conservare a pârghiilor de putere. De la nivel local și până la cel european, politicienii din Uniunea Europeană s-au înscris într-o competiție a ipocriziei. Iar lipsa lor de reacție modernizatoare i-a făcut victime nu doar ale propriilor votanți, dar și ai actorilor Pieței Interne. Au fost salvați de curajul și deter- minarea Băncii Centrale Europene și, în 2011, au acceptat să reia reforma Uniunii, desigur începând tot cu…Piața Unică. La care sunt încă restanțieiri și în momentul de față (a se vedea, de exemplu, aspectul integrării financiar- bancare). Și doar la câțiva ani după acea mare criză financiar-economică, neabsorbindu-se total șocurile cauzate de această, a început criză pandemică, însoțită de noi stări critice economice, monetare, comerciale, sociale etc. Iar obiectivul declarat al Uniunii Europene = integrarea europeană a ajuns din nou la subsolul agendei europene, căci actualmente se desfășoară și un război chiar la frontieră estică a Uniunii, în care părțile sunt însăși Rusia și o țară estică-Ucraina- care aspiră să devină membră a organizației integraționiste cu sediul în Bruxelles.

Anul acesta se înregistrează a 65-a primăvară de când, la Roma, statele fondatoare au semnat Tratatul întemeierii Comunității Europene. Și 15 ani de când România este membră a Uniunii Europene! În urmă cu 5 ani, când Uniunea Europeană își celebra a 60-a aniversare, profesorul și istoricul Timothy Garton Ash a publicat un articol în care constată că Uniunea nu era în cea mai bună stare. El chiar a făcut o listă de „boli” de care organizația suferea la acea dată: ”gangraena brexitosa, putinisma ukrainica, xenophobia populistica, eurozonitis logorrhoea, Le Pen syndrome”, la care se adăugau circumstanțe agravante precum “egomania narcissistica trumpica” (vezi art.Broken Europe is down but not out,în FT,17 Măr.2017). Multe din acele probleme persistă și astăzi, unele chiar într-o stare foarte gravă, iar altele noi s-au adăugat. Cu toate acestea, Uniunea Europeană a rezistat și a trecut dintr-o criză într-altă, reușind să depășească obstacole care păreau insurmon- tabile. Mai mult, și-a conservat forța de atracție pentru state din Balcanii de Vest și Est (Ucraina, Rep.Moldova, Georgia) care doresc să se alăture celorlalte 27 de state membre ale Uniunii Europene. Așadar,tema extinderii europene este tot la ordinea zilei, doar că acum criteriile de aderare la Uniune sunt corelate cu caracteristicile mediului actual european și internațional. Din păcate, instituțiile europene din Bruxelles nu explică suficient aspiranților la statutul de membru al Uniunii Europene că această entitate trebuie să se comporte nu doar că o structură asociativă, că o grupare sau alianță de state, ci este desemnată a crea cadrul realizării integrării europene. Simt oare liderii acestor instituții o constrângere vinovată? Nu e cazul, deoarece lumea știe că deciziile cele mai importante (nu zicem strategice, căci acestea nu prea au fost în ultimele două decenii) sunt luate de liderii statelor membre, aceștia abdicând în mare măsură de la ambiția integrării europene.

S-a văzut o nervozitate în ultimele săptămâni, care a fost generată de reluarea discuțiilor despre extinderea Uniunii Europene, cu trimitere directă la Ucraina, Rep.Moldova, Georgia și, indirectă, la statele din Balcanii de Vest. Personal, nu cred că aspirăția acestor state-pretendente este o problemă, mai ales că vor avea de efectuat o adevărată reconstrucție postbelică (îndeosebi cazul celor trei state menționate). Dorința lor merită admirată, iar voința aparține dreptului suveran. Presupunem că liderii acestor state cunosc evaluările comportamentului lor în relația cu Acordurile de Asociere și percep unde se află în raport cu criteriile de aderare, deoarece și acestea contează în percepția cetățenilor statelor membre. Mai mult,dacă aceste țări ar obține statutul de candidat la aderarea europeană și-ar putea strategiza reconstrucția postbelică deodată cu ritmul și direcția pregătirii pentru aderarea la Uniunea Europeană, sprijinul financiar al acesteia și al statelor membre putând fi direcționat mai eficient. Iar folosul ar fi cu atât mai mare cu cât Uniunea Europeană ar urmă o strategie clară a integrării europene, ar aplică politici care să asigure nu numai convergența economică, ci și competitivitatea societală, spre avantajul tuturor cetățenilor europeni, inclusiv al celor din statele candidate. Și, desigur, procesul extinderii va depinde de rigoarea, seriozitatea, dedicația cu care Comisia Europeană și statele membre vor fi capabile să-l gestioneze în corelare perfectă cu o strategie de integrare europeană.

Teaim o epoca de multiple crize emitente (mulți-crize) care sunt interdependente și necesită o abordare holistică și hotărâtă. Pentru această este nevoie de viziune, gândire strategică și leadership dedicat. Liderii europeni au în față și concluziile dezbaterilor Conferinței privind viitorul Uniunii Europene care cer o reformă structurală a organizației, orientarea spre cetățenii europeni, întărirea integrării chiar dacă va trebui să se revadă Tratatele. Îndeosebi la nivelul statelor membre există rețineri în a proceda la o reformă vastă a Uniunii. Unii lideri ar fi de acord cu avansarea reformei până la realizarea Statelor Unite ale Europei, dar alții nu văd cu ochi buni integrarea europeană și ar dori să înlocuiască actuală Uniune cu o difuză Uniune Europeană a Națiunilor. Președintele Macron spunea, în 2017, că ar dori să vădă mai multă ambiție din partea europenilor, iar acum are posibilitatea să demonstreze că poate insuflă ambiție pozitivă celorlalți lideri europeni, Franța dețînând președinția Consiliului UE. De ce așteptăm mai multă ambiție? Pentru că, iată, recent adoptatul Strategic Compass a fost, conform comentatorilor, cu valabilitate depășită chiar din momentul aprobării (24 martie 2022). Și ar fi posibil că liderii europeni din zilele noastre să caute mai degrabă scuze de neputință sau nevoință în loc să vină cu soluții la ceea ce solicită cetățenii europeni și vremurile noastre. Iar o astfel de scuză ar putea constitui presiunea politică actuală pentru reluarea cu vigoare a procesului extinderii, totodată motivându-se că nu ar există condiții și pentru intensificarea integrării. Ceea ce considerăm nu doar neadevărat, dar și neadecvat chiar pentru continuarea extinderii și constituirea capacității în procesul integrării europene. Ar arăta o slăbiciune cronică a Uniunii Europene în loc să argumenteze valoarea adăugată a extinderii la dezvoltarea tuturor politicilor europene viitoare.

Reamintim că sensul aderării unor noi state la Uniunea Europeană este de a le cuprinde, conform voinței lor și a statelor membre, în procesul integrării europene, cel care a generat dezvoltare, prosperitate și pace în această parte a Europei. Fără integrare intensificată, Uniunea va fi predispusă la fragmentare și diferite forme de dezintegrare. Iar o lecție a valului al cincelea al extinderii este că gestionarea procesului de aderare a noi state la Uniunea Europeană trebuie să se bazeze pe decizii ferme și lideri inteligenți și puternici. Ori, după 2004, conducătorii instituțiilor europene au fost ezitanți și neîncrezători în scopul politicii de extindere, tocmai pentru că nu s-au concentrat asupra integrării, mărginindu-se la schematismul creșterii și convergenței economice. Pe când titularii portofoliului Extinderii, la nivelul Comisiei Europene, au fost mai degrabă caricaturi birocratice (cu excepția lui Ștefan Fule) care au contribuit la crearea percepției de neputință și nou orizont ale Uniunii Europene au avut concepții specifice despre acceptarea și sensul pe care trebuia să-l aibă integrarea europeană. Ceea ce explică și atitudinea diversificată a acestora față de procesul extinderii Uniunii, insistența pentru anumite aspecte/interese ale exprimării integrării diferențiate. Ne reamintim că Franța gaullistă favoriza supranaționalul, dar nu agrea comunitarismul, vedea organizația de la Bruxelles prin lentilele post-napoleoniene ale Concertului European și interguvernamen- talismului. Așteptăm să vedem cum concepe acum președintele Macron “suveranitatea europeană” și dacă va lua în considerare propunerile cetățenilor europeni, fiind unul dintre liderii cu profilul cel mai accentuat în Uniunea Europeană. Germania a militat pentru unitatea europeană în cadrul căreia liderii germani credeau, și au avut dreptate, că va fi posibilă reunificarea germană. Doar că după reunificarea Germaniei și dinamismul lui Kohl, Berlinul a continuat să susțînă integrarea europeană, dar fără a o defini clar, conform aspirățiilor post-Războiul Rece. Marea Britanie alături de Olanda au văzut o arie a liberului schimb. Dar, cum scria Fraser Cameron, integrarea este cea care demonstrează adevărata voință politică a statelor membre și a liderilor lor, convergența fiind o precondiție a integrării, iar în Uniunea Europeană ar trebui să fie și o consecință a integrării. Mai mult, să ne aducem aminte că metodă Monnet a fost o soluție la realitatea multiplelor interdependențe care dau substanță procesului integrării europene, ceea ce aduce un argument suplimentar pentru obligativitatea conectării organice a extinderii europene.

Mi s-a părut interesat exercițiul pus la cale de Centrul de Politică Europeană (Bruxelles) când Uniunea Europeană celebra 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma. Un grup de experți afiliat acestei comunități epistemice a imaginat ce/cum ar gândi Schuman inițiativa să europeană pentru zilele noastre, compunând ceea ce s-a numit Declarația lui Schuman pentru secolul al 21- lea. Reproduc din acest text doar primul paragraf: ”Integrarea europeană a fost o formidabilă poveste de succes – proiectul european a contribuit enorm la menținerea păcii, la solidaritate și prosperitate. Astăzi/2017=n.n./, Uniunea Europeană este omniprezentă: practic nu există vreo arie politică neafectată, direct sau indirect, de deciziile colective luate la Bruxelles. Institu- țiile comune, suveranitatea împărtășită și un nivel al interdependenței economice, poilitice și sociale fără precedent i-a ținut pe europeni împreună tot mai uniți, cum nu a mai fost vreodată în istorie. ”Personal, subscriu la această caracterizare a Uniunii Europene și astăzi, în 2022, sperând însă la creșterea nivelului de integrare europeană. Iar dacă procesul extinderii Uniunii va fi gestionat corect și vizionar, acesta ar trebui să contribuie la obținerea unei societăți europene cât mai coezive și integrate, iar nu la o „juxtapunere de slăbiciuni naționale” (M.&S.Bromberg). Dacă vom gândi și acționa în această direcție, la momentul finalizării negocierilor de aderare vom putea primi cu brațele deschise în Uniunea Europeană atât statele solicitante din zona Balcanilor de Vest, cât și Ucraina, Rep.Moldova, Georgia. Și sunt convins că având obiectivul integrării europene cât mai consolidat, povestea de succes a extinderii Uniunii Europene va merge mai departe".

Sursa: Vasile Pușcaș/ site-ul Uniunii Militarilor si Politistilor "Mihai Viteazul"