ŞCOALA, DUPĂ 25 DE ANI: Profesorul universitar Gheorghe M. Ştefan: "Avem putere tehnologică uriaşă!"

Gheorghe M. Ştefan a fost ministrul Educaţiei în perioada 28 iunie 1990 - 16 octombrie 1991, în Guvernul Roman. Profesorul universitar a vorbit într-un interviu serial acordat în exclusivitate REALITATEA.NET despre influenţa pe care o are evoluţia tehnologică asupra învăţământului din România, dar şi despre nevoia acută de educaţie. La ce referă când vorbeşte de educaţie? La capacitatea oricărei fiinţe umane de a distinge între bine şi rău, spune fostul ministru al Educaţiei.  "Asta înseamnă educaţie. Să ştii cât faci bine şi cât faci rău. Răul pe care-l putem noi face e mult mai mare decât răul pe care l-a putut face generaţia părinţilor mei sau generaţia bunicilor mei", a explicat profesorul universitar Gheorghe M. Ştefan.

Ce impact are evoluţia tehnologică şi cum influenţează procesul de învăţământ?

Lumea aşteaptă să se restabilizeze, să se reaşeze. Mesajul meu este: „Oameni buni, uitaţi de treaba asta! Nu ne vom reaşeza”. Dinamica va fi mare şi vom trăi tot timpul într-un context cu o dinamică cu care generaţia mea nu este obişnuită. Iar generaţia mea nu a găsit încă metoda prin care să managerieze această situaţie de dinamică continuă. Noi va trebui să trăim, cum spun matematicienii, pe derivată, nu mai putem să găsim paliere. Gata cu: „Ne-am stabilizat, nu mai e criză, e linişte, e calm, putem construi!”. Totul este dinamic. Nu mai construim pe ceva foarte stabil, tot ce construim, construim într-un proces cu o dinamică uriaşă. Până nu înţelegem asta, n-o să stabilizăm nimic. Nici învăţământul şi nici alte fenomene sociale. Acesta este principalul aspect de care trebuie să ţinem cont. Oamenii nu înţeleg comunicarea cum ar trebui. Acum, trebuie să comunicăm altfel. Există multă informaţie, mult gunoi, care blochează comunicarea, dar care, în acelaşi timp, cere un tip de comunicare de o cu totul altă natură decât cea de până acum. Noi trăim într-un mediu mult prea dinamic, la care n-am reuşit să adaptăm nici şcoala şi nici alte componente ale vieţii noastre. Acum, să ştiţi, există însă ceva mult mai adânc care trebuie pus în discuţie. Învăţământul, mai exact procesul de învăţare, are trei aspecte. Este instrucţia, antrenarea şi o componentă foarte importantă care este educaţia. În general, lumea se ocupă foarte bine de instrucţie, destul de bine de antrenare, dar de educaţie nu prea.

Ce înţelegeţi, de fapt, prin educaţie?

Capacitatea oricărei fiinţe umane de a distinge între bine şi rău. Asta înseamnă educaţie. Să ştii cât faci bine şi cât faci rău. De învăţat să lucrezi cu calculatorul înveţi şi poţi să devii foarte abil. Putem să învăţăm matematică, fizică, orice. Problema fundamentală este ce e bine şi ce e rău. Pe toate dimensiunile comportamentului uman. Acest aspect, dacă ar fi bine aşezat, ar ajuta în primul rând procesul de învăţământ. Toate celelalte componente ale învăţării. Pentru că spunem: tinerii de astăzi nu mai vor asta, ci vor altceva. Sigur, ei vor aşa pentru că nu ştiu ce e bun şi ce e rău. Pot eu să mă supăr pe un tânăr pentru că nu are înclinaţiile mele, că nu-i place ce-mi place mie. Mă uit la el şi-l întreb: „Domnule, cine ţi-a spus că e bine aşa, cine s-a ocupat ca în mintea ta lucrurile să se aşeze cum trebuie, valorile să fie bine structurate?”. Acesta este procesul de educaţie. Noi nu avem discipline educaţionale în şcoli. Nu numai noi. Nicăieri nu există. Educaţia ar trebui să fie un proces care se desfăşoară continuu în spaţiul învăţării. Și când fac instrucţie şi când îl antrenez, eu trebuie să-i fac o educaţie într-un mod implicit. Dacă pot să am şi discipline specializate ar fi foarte bine.

Pentru fiecare domeniu în parte?

Nu, în general. Vedeţi, educaţia, când eu spun bine şi rău, eu spun în raport cu existenţa şi cu lumea în care trăim.

Nu e puţin utopică varianta asta?

Da, e utopică, dar să ştiţi că este fundamentală. Vă dau un exemplu. Eu, ca inginer, sunt oripilat când văd câte-o domnişoară, care coboară dintr-un SUV de trei tone. E inadmisibil să foloseşti acea maşină uriaşă de trei tone ca să deplasezi o fiinţă fragilă, care s-ar putea deplasa şi cu alte mijloace! „Domnule, nu e bine! Chestia asta nu e bună”. Cui nu-i e bună? Păi naturii, pentru că ea consumă de trei ori mai multă benzină decât alte mijloace. Ea poate să-mi spună: „Lasă-mă domnule, eu am bani”. Da, ai bani. Dar asta nu contează. Tu de ce să poluezi mai mult decât mine, doar pentru că eu prefer să merg cu tramvaiul? Sunt lucruri simple, care ţin de întreaga lume în care trăim. E vorba de conexiune. De ce să consum şi să alimentez industrii care produc gunoi. Şi sunt o mulţime de obiecte, care se cumpără şi se vând în lumea asta, care sunt rele. Şi absolut inutile! Ne distrug şi sănătatea, dar şi resursele.

Problema este destul de ambiguuă, căci ce e rău pentru tine, poate fi bun pentru mine. Poate asta este şi percepţia noii generaţii.

Nu, problema este ce e rău pentru mine e sigur rău şi pentru alţii. Dacă eu fac un lucru rău, e rău pentru toţi. Această diferenţă apare tocmai pentru că nu există educaţie. Noi nu ştim cum trebuie să ne comportăm.

Poate este şi o reacţie a comunismului? Consumerismul?

A trecut un sfert de secol. Duceţi-vă în America! Acolo e mai rău decât aici. Pentru că oamenii sunt învăţaţi să cumpere şi să arunce. Înţelegeţi această nebunie, care este stimulată. Problema capitalismului avansat a fost foarte bine rezolvată. Oamenii nu mai fac greve, nu mai vor salarii, pentru că li se dau salarii, oamenii sunt bine plătiţi, dar sunt spălaţi pe creier să rotească banii pe care-i primesc. Aşa funcţionează capitalismul. Cu cât roteşti banii mai bine, cu atât ajungi mai bine unde trebuie. De ce? Este mult mai simplu să le dai bani câţi vor şi să îi speli pe creier. Acesta este un rău fundamental. Pentru că ne distrugem şi fiinţele noastre ca atare, ne perturbăm minţile. De aceea se ajunge în şcoli la situaţia în care studenţii să nu înţeleagă ce vrem de la ei. Nici noi nu ştim ce vrem să le spunem. Ei vin cu criterii, care nu au nicio legătură cu ceea ce urmărim noi să facem la şcoală. Educaţia ce înseamnă? Să înţelegem toţi ce înseamnă bine, să înţelegem toţi ce înseamnă rău. Atenţie, eu vorbesc de bine şi de rău nu ca valori. Pentru că mie poate să-mi placă un tablou şi dumneavoastră, alt tablou. Dacă şi mie şi dumneavoastră ne place să distrugem natura sau să bem cola, atunci amândoi facem rău. Pentru că ne facem şi nouă rău, alimentăm şi o industrie ticăloasă. Educaţia ne permite să distingem consistent între bine şi rău.

Poate cei din alte generaţii mai pot face încă distincţii, dar dacă societatea se dezvoltă în direcţia aceasta, credeţi că generaţiile viitoare vor mai avea modele?

Nu, generaţiile vechi nu ştiau mai bine! Haideţi să nu idealizăm. Generaţiile vechi făceau alte distincţii între bine şi rău, care erau de asemenea greşite. Nu suntem noi mai buni. Adică, eu la 65 de ani nu sunt mai breaz decât studenţii mei care au 25 de ani. Şi nu vin să le spun cum se făcea pe vremea mea.

Bine, dar cei crescuţi în societatea de astăzi mai pot oferi la rândul lor vreun fel educaţie?

E mai presant acum, decât atunci când eram eu tânăr. Pentru că răul pe care-l putem noi face e mult mai mare decât răul pe care l-a putut face generaţia părinţilor mei sau generaţia bunicilor mei. Problema asta este acută. Mulţi vorbesc despre oamenii primitivi că erau ecologici, că nu distrugeau nimic. Păi nu distrugeau pentru că erau puţini. Stăteau într-un loc în pădure, distrugeau pădurea acolo şi se mutau doi kilometri mai încolo. În doi ani pădurea se făcea la loc. Acum suntem mulţi, avem putere tehnologică uriaşă. Acum nu ne mai jucăm cu ce e bine şi ce e rău. Trebuie să găsim o soluţie şi prin educaţie să ne aşezăm, pentru că e mult mai importantă distincţia asta decât era acum 20 de ani.