Mărturii cutremurătoare despre martiriul preotului Anton Durcovici în închisorile comuniste

Odată declarat fericit, episcopul Anton Durcovici va fi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice, introdus în calendarul Bisericii locale şi sărbătorit la 10 decembrie, ziua martiriului său.
Anton Durcovici este al patrulea martir catolic din România, din perioada prigoanei comuniste, declarat fericit de către Biserica Catolică.

Episcopul român Anton Durcovici, care a murit în închisorile comuniste, va fi beatificat

"Încă de la Jilava, Excelenţa sa Mons. A. Durkovicz se îmbolnăvise greu. Intestinele nu-i mai funcţionau regulat. În picioare, durerile unei flebite. Ar fi avut nevoie de un regim special. La Sighet a primit o dată pe zi gris pregătit numai cu apă. Infirmierul îi spunea clar că are de trăit cel mult până pe la Crăciun. Bolnavul în schimb era mereu blând, răbdător, recunoscător pentru orice serviciu. A fost gata până în ultima zi să ne comunice din bogatele sale cunoştinţe, oferindu-şi toată suferinţa pentru triumful Sfintei Biserici. […] S-a pregătit de moarte cât se poate de bine. Prin sfintele exerciţii a petrecut o lună în reculegere şi zilnic s-a spovedit. Cât priveşte testamentul, mi-a zis: «Bani n-am. Cărţile mele le las Seminarului din Iaşi, celelalte lucruri, Episcopiei din Iaşi». De mulţi ani cunoscusem pe Mons. Durkovicz drept un preot bun, zelos, învăţat. În aceste săptămâni trăite împreună într-o celulă, el a crescut însă cu mult mai mult în preţuirea mea. A fost un adevărat preot după inima lui Isus", spunea preotul Otto Canisius Farrenkop potrivit unui document din Arhiva CNSAS (dosar I165734, f. 56-59).

Pr. Johannes Baltheiser: „În ciuda tratamentului inuman şi chiar diavolesc, el s‑a simţit fericit în cercul episcopilor, fraţii săi de suferinţă. Şi, în ciuda restricţiilor severe care interziceau exercitarea vieţii religioase şi care prevedea pedepse aspre pentru încălcarea lor, aveau loc discursuri religioase în care episcopul Durcovici era adesea rugat să spună ultimul cuvânt. Se aprecia că el era omul care ştia rezolvările pentru anumite probleme. Conducerea închisorii a remarcat curând acest lucru. Ura împotriva episcopului s‑a arătat foarte repede prin cruzimile cu care a fost tratat. Nu mai avea chip de om, era bolnav peste măsură, frânt, părea cadavru ambulant”. (Pr. prof. dr. Florian Müller, Viaţa episcopului de Iaşi, dr. Anton Durcovici, martir, Editura „Presa Bună”, Iaşi, 1993, p. 57)


Ep. Ioan Ploscaru: „Adus la închisoarea din Sighet, episcopul Anton Durcovici a fost supus multor suferinţe. Fiind bolnav de stomac, avea probleme din cauza alimentaţiei. Înainte de a fi izolat, fiind încă cu ceilalţi şase în celulă, am aflat că episcopul A. Durcovici este în celula 13. Când măturam pe coridorul din faţa uşii lui, îl întrebam cum se simte.

- Mor de foame. Nu pot mânca nimic din ce-mi dau aici.

De fapt a fost lăsat să moară de foame, singur, ca să nu se ştie că a murit. Câtă cruzime trebuie să fi fost în conştiinţa acelor conducători de închisori. Adevăraţi criminali, fără milă, fără consideraţie faţă de vârstă, faţă de om. În secolul XX aceleaşi monstruozităţi ca şi în antichitate!…

Dacă Episcopul Anton Durcovici ar fi fost cu alţii în celulă, aceştia l-ar mai fi putut ajuta, uşurându-i ultimele clipe ale vieţii… De câteva ori, măturând, l-am mai întrebat cum se simte. Acelaşi răspuns: «Mor de foame!» Dar în ultimele zile nu a mai avut putere să vorbească…

În ziua de 11 decembrie 1951, părintele Ioan Deliman fiind la descărcat cărbuni în curte, l-am auzit vorbind tare în franţuzeşte: «Monseigneur Durcovici est décédé!»

La început se mai putea vorbi franţuzeşte ca miliţienii să nu înţeleagă. După un timp au interzis alte limbi, afară de română şi maghiară. După ce a fost dus noaptea cu căruţa de cărat gunoiul, a doua zi i-au ars paiele din saltea, cum era obiceiul, şi i-au întins zeghea spălată pe stiva de lemne din curte. Eu nu am văzut nici fumul paielor, pentru că era în cealaltă parte a curţii, şi nici zeghea, căci geamul meu era opac.

La două zile după aceea un miliţian mai prietenos («omul nostru», îl numeam noi) m-a dus în celula 13 să fac puţină ordine. Era celula în care murise episcopul Anton Durcovici. Prima impresie a fost jalnică…

Celula era din cele mari, pentru opt-zece persoane. Acolo fusese înainte un atelier de fierărie. Apoi s-a făcut o magazie de paturi şi saltele, rezervă pentru noii veniţi. Uşa era la mijloc. Acum jumătate din cameră era ocupată cu câteva paturi, pe care erau stivuite saltele pline cu paie. La sosirea unui nou deţinut lua de aici o saltea cu paie.

Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el, la peretele din dreapta, era un pat gol, fără saltea, pe care era o mătură de nuiele pentru măturat zăpada, două gamele goale şi a treia gamelă în care era puţin griş fiert în apă şi pe care se vedeau urme de şoareci… Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci. Într-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat. Pe pat erau două pături bune. Se pare că a protestat că i-e frig şi i-au dat o pătură în plus.

Dintr-o singură privire am înţeles singurătatea şi mizeria în care a murit. Îmi simţeam inima strânsă de durere şi l-am întrebat pe miliţian: «A murit?» Bineînţeles, nu avea voie să divulge secretul, deşi se arăta prietenos faţă de mine. S-a limitat să-mi spună: «L-au dus!» Ceea ce era ambiguu, mi-a confirmat, de fapt, că a murit". Monseniorul Anton Durcovici a murit ca un martir, neavând altă asistenţă decât şoarecii închisorii.”

Citeşte mai mult pe financiarul.ro.