DOSAR HISTORIA: Cea mai mare catastrofă din istoria Căilor Ferate Române
La Ciurea, în ianuarie 1917, a fost iadul pe pământ, „iadul adevărat în toată grozăvenia lui”, aşa cum scrie Elena Emandi într-un volum de memorii din 1919.
Cel mai cumplit accident feroviar din istoria României şi, după alte surse, cea mai mare catastrofă de acest fel din lume, în intervalul 1830-1930. Desigur, la vremea respectivă, România era pe punctul de a dispărea de pe harta lumii: în stare de război cu Puterile Centrale, cu mare parte din teritoriu ocupată de germani, cu administraţia şi armata refugiate în Moldova. În aceste condiţii cu totul vitrege deraiează la Ciurea, lângă Iaşi, un tren arhiplin, care venea de la Galaţi, doldora de oameni care fugeau din calea războiului.
Istoria căilor ferate din România este încă un spaţiu cu multe necunoscute, iar această stare de fapt e pricinuită şi de lipsa unor instituţii academice, aşa cum sunt în Occident, care să aibă ca obiect de activitate studiul acestui domeniu. Una dintre temele nu suficient de profund cercetate la noi este şi cea a accidentelor produse pe căile ferate din România. Aici se detaşează două cazuri: povestea acarului Păun şi accidentul de la Ciurea. Povestea acarului Păun a fost publicată în ,,Historia”, în iulie 2013, sub forma unui studiu care a contribuit, alături de alte materiale scrise pe această temă, la descifrarea şi popularizarea ,,mitului ţapului ispăşitor” personificat de omul de rând, din popor.
Articolul de faţă îşi propune a fi o contribuţie la clarificarea unui subiect prea puţin explorat, cel al accidentului din 13 ianuarie 1917, de la staţia Ciurea, aflată în vecinătatea imediată a Iaşiului. Despre acesta avem două-trei referinţe în lucrări de istorie generală, publicate în anii 1970-1990, în care este tratată prima jumătate a secolului al XX-lea. Accidentul e amintit şi într-o istorie a CFR, Epopeea feroviară românească, publicată în 1977 de către C. Botez, D. Urmă, I. Saizu, după cum există şi câteva articole din presa recentă (2005-2013), dar şi citări în lucrări ale unor remarcabili istorici feroviari provenind din rândurile CFR: Radu Belu, Ion Mitican, Ilie Popescu.
În linii mari, în lucrările sau articolele de mai sus se avansează impresionantele cifre de 800, 1.000 sau peste 1.000 de morţi, victime ale deraierii unui tren la Ciurea; iar acest număr de victime plasează România pe primul loc într-un șir al accidentelor feroviare mondiale din perioada 1830-1930[1]:
1. Ciurea, România, 13 ianuarie 1917, deraiere şi coliziune trenuri în gară: 600-1000 de morţi
2. Saint Michel de Maurienne, Franţa, 12 decembrie 1917, deraiere: 540 morţi
3. El Virillo, Costa Rica, 14 martie 1926, deraiere de pe un pod: 248 morţi
4. Gretna Green, Scoţia, 22 mai 1915, coliziune trenuri: 227 morţi
5. Beloeil, Canada, 29 iunie, 1864, deraiere de pe un pod: 99 morţi
6. New York, SUA, 1 noiembrie 1918, deraiere de pe linie: 93 morţi
7. Ashtabula, Ohio, SUA, 29 decembrie 1876, pod prăbuşit: 92 morţi
8. Niigata, Japonia, 3 februarie, 1922, avalanşă: 87 morţi
9. Hammond, Indiana, SUA, 22 iunie 1918, coliziune trenuri: 86 morţi
10. Chatsworth, Illinois, SUA, 11 august 1887, prăbuşire pod: 84 morţi
Mai mult, pornind de la acelaşi număr de victime, fie el şi aproximativ, Căile Ferate Române se situează și în primele locuri ale unui bilanț al tuturor timpurilor, în care primul loc este ocupat de către dezastrul din Sri Lanka, din 2004, când au murit 1.700 de oameni.
De ce nu se cunosc prea multe date despre accident?
Lipsa informaţiilor este generată în primul rând de situaţia excepţională în care se afla statul român în acel moment. Regatul României era în stare de război cu Puterile Centrale, iar administraţia, armata şi o mare parte a cetăţenilor se aflau refugiaţi în Moldova. Statul român era pe punctul de a fi ocupat şi desfiinţat de către germani. Dată fiind starea de război, doar câteva ziare au reușit să informeze despre accident. Se pare că nici în arhive nu sunt documente care să prezinte date certe. Nu se ştie foarte clar dacă a existat o anchetă şi unde se află rezultatele acesteia. Ca atare, sursele de informare pentru cercetători sunt limitate doar la mărturiile de peste timp ale supravieţuitorilor, la lucrări memorialistice, presa vremii, publicaţiile interbelice care au abordat subiectul.