De ce alţii nu ne cunosc cu adevărat

Sunt sigură că fiecare dintre noi a simţit, măcar o dată în viaţă, că oamenii nu ne văd sau nu ne cunosc aşa cum suntem cu adevărat. Poate că noi considerăm că avem o greutate normală însă cu siguranţă vor exista puncte de vedere diferite, exprimate de diverşi evaluatori. Se vor găsi persoane care să ne aprobe sau care să afirme că suntem puţin cam plinuţe dar vor fi şi dintre cele care să ne întrebe dacă ni s-a întâmplat ceva în ultima vreme de am slăbit atât de mult. Un singur aspect, privit din unghiuri de vedere atât de diferite…

De ce aceste opinii divergente? În primul rând, pentru că oamenii tind să calibreze imaginea pe care au avut-o despre noi, cu imaginea pe care tocmai au perceput-o. Cu alte cuvinte, dacă lor li s-a părut că ultima dată când te-au văzut erai plinuţă, te vor judeca pornind de la această imagine pe care şi-au făcut-o despre tine. Vor eticheta prin comparaţie.

Cu aceeaşi credinţă vom fi judecaţi şi în ceea ce priveşte personalitatea noastră, calităţile şi defectele pe care le avem. Cei din jur vor tinde să ne ,,cântărească” în funcţie de credinţele lor şi apelând la consistenţa comportamentală: vor interpreta comportamentul nostru din prezent într-un mod care să asigure coerenţa cu comportamentul nostru din trecut.

Dacă oamenii consideră că au motive să creadă că suntem o persoană inteligentă, ei vor tinde să observe la noi remarci, afirmaţii pe care le poate face doar un om cu un IQ ridicat, mai mult, chiar vor căuta şi vor găsi acele aspecte ale personalităţii noastre care să le confirme aşteptările, chiar dacă ele există sau nu. În plus, vor tinde să acorde o atenţie disproporţionat mai mică aspectelor care vin în contradicţie cu realitatea de care ei sunt deja convinşi. După un mecanism similar se creionează şi părerile care ne discreditează. Dacă cineva ne cunoştea dinainte şi nu avea în trecut o părere bună despre noi, chiar dacă nu ne-a văzut de ani de zile, va apela mental la imaginea pe care ne-a construit-o cu multă vreme în urmă, fără să ţină seama de faptul că timpul a trecut şi poate realitatea e alta acum. E tocmai motivul pentru care corigentul clasei va rămâne în mintea celor mai mulţi doar un ratat, chiar dacă omul a evoluat, are o slujbă care îl onorează şi s-a realizat în viaţă. Foştii colegi de şcoală vor continua să caute la el tot felul de slăbiciuni sau vor încerca să-şi imagineze succesul lui punându-l pe seama vreunui ajutor extern, a vreunei pile, încercând astfel să creioneze un tip de personalitate în acord cu vechile lor credinţe.

Aşadar mintea noastră e destul de leneşă şi încearcă să meargă pe scurtătură, apelând la stereotipuri, la trasee scurte pe care le construim involuntar pentru a putea să ne uşurăm viaţa. De multe ori acest traseu adaptativ ne ajută să luăm decizii rapide şi să nu irosim energie inutilă încercând să gândim analitic fiecare lucru în parte, pentru că altfel am acţiona precum un copil ce abia învaţă să facă primii paşi: am gândi în permanenţă cu atenţie sporită cum trebuie să aşezăm un picior în faţa celuilalt, încercând să nu greşim. Tocmai în acest fel suntem şi noi judecaţi sau judecăm, pe scurtătură: dacă suntem, în general, nişte persoane glumeţe, ceilalţi din jur vor căuta în interacţiunea cu noi să găsească confirmări care să ateste temperamentul nostru jucăuş şi, mai mult, noi vom tinde să acţionăm în acord cu aşteptările lor.

Un rol important în construirea modului în care suntem văzuţi, îl avem şi noi înşine. Adesea inoculăm celorlalţi imaginea pe care vrem să o perceapă despre noi. ,,Indivizii nu transmit celorlalţi informaţii despre propria persoană la întâmplare: scopurile pe care şi le propun influenţează felul în care ei preferă să se interpreteze evenimentele şi felul în care transmit informaţii audienţei “ (Ştefan Boncu). Cooley şi Mead au arătat că auto-reglarea implică transpunerea în locul altuia, anticiparea reacţiilor altora la diferitele comportamente şi selectarea conduitei celei mai adecvate în funcţie de reacţia presupusă a lor. Cu alte cuvinte, tindem să îi manipulăm pe cei din jur, căutând să servim propriilor noastre interese, din diverse motive: fie să evităm un potenţial conflict, fie încercând să obţinem diverse avantaje sau să apărem într-o lumină cât mai favorabilă.

Asemănător unui joc într-o piesă, pe scena vieţii fiecare dintre participanţii la o interacţiune adoptă o identitate pe care o consideră avantajoasă şi îşi joacă rolul - o dinamică care dealtfel asigură şi chiar facilitează fluenţa interacţiunii. Aşadar nu numai cei de lângă noi, ci şi noi înşine suntem actori pe scena vieţii...

Heidi Grant Halvorson consideră că un alt aspect care are importanţă în această dinamică a cunoşterii propriei persoane de către ceilalţi este prima impresie. Cu alte cuvinte, părerea pe care ne-o formăm despre o persoană în timpul primelor interacţiuni cu aceasta, influenţează modul în care ne reamintim şi interpretăm absolut orice impresie care vine după aceea.

Cercetările arată că, deşi nu e imposibil să schimbi părerea unei persoane care te judecă după prima impresie, din păcate este cu adevărat dificil. Oricât te vei strădui ulterior, celălalt va tinde să dea credit primei impresii.

Tocmai acelaşi tipar mental îl folosesc şi proprii noştri părinţi atunci când încă se poartă cu noi, adulţi fiind, în funcţie de felul în care ei ne priveau în trecut (cu afecţiune şi grijă, desigur). Ne întreabă dacă am mâncat, ne îndeamnă să ne punem fularul atunci când afară e rece, în concluzie, încă ne tratează ca pe nişte copii deşi noi suntem demult pe picioarele noastre.

Cel puţin în teorie realitatea este una singură, aşa încât evaluarea ei în atâtea moduri diferite ne poate ghida spre o concluzie: fiecare dintre noi ne putem înşela în anumite privinţe, fiecare putem fi mai aproape sau mai departe de realitate dar rareori vom fi acordaţi la măsura cunoaşterii absolute. Nu trageţi concluzia pripită că aţi cunoaşte cu adevărat pe cineva, cel puţin până ce nu vă asiguraţi că priviţi o situaţie sau un comportament din cât mai multe unghiuri.

Psiholog Irina Alexandrescu