Cum a ajuns Brâncoveanu în faţa călăului?
Insuccesul militar al armatei turce conduse de marele vizir Kara-Mustafa, pasa în fata Vienei (1683), a generat în spatiul sud-est european o rivalitate tenace între puterile vremii pentru stapânirea teritoriilor aflate sub hegemonia otomană.
Decaderea Semilunii, afirmarea noilor puteri europene Austria si Rusia si ambitiile meschine ale Poloniei au oferit Tarilor Române iluzia obtinerii independentei politice. Pentru Tara Româneasca, se prefigura o perioada confuza, iar cel care se afla în fruntea statului trebuia sa manifeste prudenta si întelepciune în legaturile politice cu imperiile vecine.
Începe cu o temporizare a politicii externe
Secretarul cancelariei domnesti, florentinul Anton Maria del Chiaro, a facut o reala si cuprinzatoare caracterizare a momentului: "Valahia este asezata între doua împaratii. Acestea formeaza o balanta: cel care e principe trebuie sa-si îndrepte toata politica sa spre a o tine într-un echilibru perfect. Daca balanta se apleaca mai mult decât trebuie în partea turcilor, apare pericolul sa-si piarda principatul si libertatea din partea nemtilor (...). Daca dimpotriva, (se apleaca) de partea nemtilor (...) acest fapt le e de ajuns turcilor, si ca fals pretext, pentru a-l lipsi de principat, de avere si în cele din urma de viata".
Moartea neasteptata a domnitorului Serban Cantacuzino (29 octombrie 1688) si preluarea tronului Tarii Românesti de catre Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a determinat o modificare a planurilor predecesorului sau. Programul ambitios al Cantacuzinului de refacere a vechiului Imperiu bizantin care sa aiba în componenta si cele trei tari românesti parea o himera pentru sfârsitul secolului al XVII-lea.
Continuarea pe Historia.ro.