Andrei Pleşu: Ce mă face să mă retrag din viața publică?
Scriitorul Andrei Pleşu a anunţat, săptămâna trecută, că se retrage din viaţa publică. Îşi explică gestul într-un material în Dilme Veche: "Ce mă face să mă retrag din viața publică?".
"Multe! Am un amplu inventar de argumente: profesionale, politice, psiho-fizice, contextuale, private, destinale și cîte și mai cîte, cu care eu însumi nu sînt întru totul lămurit. Nu vreau să mă victimizez. Toți trecem, la o vîrsta sau alta (dar mai cu seamă la vîrstele tîrzii), printr-o acută tendință de abandon, de izolare, de răgaz evaluator. Toți avem nevoie, într-o situație sau alta, de un episod (în principiu firesc) de ieșire din vîrtej, de experiența unei (igienice?) „dez-lumiri“, a unei dez-legări din imediat (înaintea marelui dez-nodămînt), de recuperarea unui orizont distinct de cel în care am trăit pînă mai ieri. Aș spune chiar că nu e bine să fim „scutiți“ de penumbra unei asemenea crize și de potențialul ei restaurator: un pas înapoi și o șansă de reașezare cuminte în soarta proprie…
N-aș insista, poate, asupra motivațiilor care m-au dus spre decizia anunțată în articolul meu de săptămîna trecută dacă, pe diverse site-uri, n-ar fi apărut – probabil și din vina mea – o derutantă simplificare a mesajului meu. Articolul („Cercetare academică, jurnalism, corectitudine politică“) era o reacție melancolică la ultima sesiune de selecție a noii serii de bursieri pentru programul 2019-2020 al Colegiului „Noua Europă“. Abia într-un post-scriptumîmi exprimam intenția de a mă retrage din viața publică, în ideea că incapacitatea mea de adaptare la noul „stil“ al cercetării academice ar putea fi un semn de defazare, un simptom al înstrăinării mele de „lumea nouă“, o alunecare – inevitabilă – în condiția de „expirat“. Ergo: pas înapoi! Dar „corectitudinea politică“ impusă, de ceva timp, științelor umaniste (de pretutindeni) nu epuizează nici pe departe „arheologia“ retragerii mele. Colegiul „Noua Europă“ împlinește, anul acesta, 25 de ani de existență. E, pentru mine, cea mai însemnată reușită a unor străduințe instituționale de natură să alinieze viața academică autohtonă la „moravurile“ și beneficiile vieții academice europene. Împreună cu o mînă de colegi solidari, am construit un institut independent, menit să ofere savanților români (mai ales celor tineri) o ambianță de lucru normală, un punct de sprijin local, pentru nevoi și instrumente pe care, altfel, erau siliți să le caute în străinătate. Curînd după înființare, s-au înscris în proiectele noastre și cercetători străini, am fost premiați, în 1998, de un important juriu european (președinte Ralf Dahrendorf), am contribuit – în domeniul științific – la „politica de vecinătate“ a Uniunii Europene, valorificînd amplasamentul nostru în preajma unor teritorii încă „neintegrate“: Balcanii de Vest, bazinul Mării Negre, Bucovina, Ucraina, Moldova de peste Prut. Pe scurt, nu aveam motive să mă răfuiesc cu un Institut de Studii Avansate încă unic în România, chiar dacă observam că o nouă ideologie globală tinde (riscă) să-i deformeze programul. Ceea ce nu înseamnă că NEC („New Europe College“) și-a pierdut rostul și perspectivele. Dimpotrivă. Se confruntă doar cu o nouă provocare și își găsește, în noul context, o nouă, inovatoare justificare".