Analiză: Bucureștii în haine de nuntă

Ieri la Paris, sub o ploaie torentiala, a fost celebrată ziua Armistițiului. Un secol de când Marele Război, așa cum a fost denumită prima conflagrație mondială, s-a încheiat. Milioane de oameni au murit. Arma preferată a armatei germane a fost "cățeaua", mitraliera care secera fara milă. Tot în acest razboi s-a descoperit utilitatea tranșeelor si a fost folosit primul tanc. Legendara sarja poloneza atunci s-a născut. Un carnagiu care nu mai fusese văzut de la războiul troian, se încheiase prin căderea a patru imperii europene. Trei regi ai acestor imperii erau veri primari. Cu doar 15 ani înainte țarul Rusiei, împăratul Germaniei si regele Marii Britanii (împărat al Indiei) fuseseră la înmormântarea matriarhului lor, regina Victoria. Imperiul Otoman, susținut de Marea Britanie se prăbușea doarece luptele de eliberare națională ale popoarelor din interiorul acestuia loveau trunchiul însuși al semilunii. Franța, datorită aventurii militare a lui Napoleaon al III-lea pierduse Alsacia si Lorena, intra în acest război tocmai pentru a își elibera provinciile. În numele identității naționale si mîndriei franceze. Toate puterile eurooene, de fapt, se luptau pentru dominația asupra bătrânului continent.

Realitatea acelui armistițiu a fost pe cât de prozaică pe atât de nenorocită. Așa cum Clemenceau al Franței va introduce prin tratul de pace impus Germaniei sentința celei de-a doua conflagrații mondiale, așa si ieri, Macron, contemplând morții acelui razboi, a semănat vântul care se va transforma în furtuna pe care cu toții o asteptăm.

În același timp la Varsovia s-au comemorat 100 de ani de la independența Poloniei. După 123 de ani de ocupație străină, pe ruinele Europei distruse, Polonia își va vedea visul cu ochii. Un nou stat național , aflat in hotare istorice firești si logice. Alături de ea, se ridicau națiuni si state națiune care aveau un îndelung format de luptă națională. Desi fraza lupta națională este, în acceptiunea decolorata a lui Macron, un act de trădare a tranzitiei sexuale pe care lumea o cunoaște astăzi, celebrairle de ieri au purtat semnul distinct si tandru al doliului. In sens opus, prin discursul său, Macron a reușit să insulte practic toate țările care s-au eliberat de sub dominația imperiilor fie ele francez, țarist, austro-ungar, german sau otoman.

În fapt, tot Estul Europei a devenit independent în anul de grație 1918. Anul în care a început decăderea Franței (nici astăzi încheiată) ca putere europeană, alături de Anglia care va dispărea colonial abia dupa finalul războiului încheiat în 1945, si intrarea a două supraputeri pe scena istoriei - SUA si URSS, a fost deci si anul renașterii naționale a unor întregi zone ale continentului european. Polonia, cunoscută pentru darzenia sa istorică în fața Germaniei si Rusiei, a celebrat deci un secol de identitate națională, de independență națională si de construcție națională.

Macron, ca orice produs al scolii marxiste de spălare a creierului, a declarat ieri ca a fi naționalist inseamna a fi trădător. Cu ochii mici, plini de ură, cu o gestică severă din mic si neîmplinit Napoleon, acest falsificator al istoriei uită ca soldații francezi au murit pentru eliberarea Franței, ocupate de către armatele keizerului. Acei soldati, sub comanda unor mareșali care si-au ascutit săbiile pe câmpul luptei naționale au murit pentru o Franța, nici de cum pentru o idee de unitate europeană sau macar vest europeana. Paris sub ocupația trupelor germane este demult intrat în folclorul urban si cel mondial. Acei soldați au murit pentru o națiune si nici de cum pentru leprosii globalisti de astăzi, care jucând comedia mută a lui Chaplin, declanșează prin retorică lor antistatala si antinaționala, tocmai dezastrul care va urma în viitor.

Polonia a vorbit ieri la un timp prezent dar diferit de cel al veșnic rapace birocrații europene. În afară de birocratul renegat tocmai de propria țară , Donald Tusk, Polonia a reamintit lumii că independența sa națională a costat viața unor întregi generații de polone. Tusk a uitat de lupta națională poloneză si a folosit limbajul nivelator si absurd al noii Europe. Polonezii însă, cei care au votat impotriva lui atunci când a fost ales la Consiliul Europei, nu au uitat.

Discursul lui Macron a fost deci o reușită a falsului ideologic si exemplu de mistificare a istoriei. Refuzând naționalismul francez al secolului trecut, mai ales acum în epoca marilor invazii migrationiste pe care tânărul francez la încurajează, parizianul a vrut sa dea o lecție de modernitate. A reusit doar sa insulte țările ieșite din capcana imperială westfaliana.

Alături, în primele locuri se aflau, desigur, reprezentanții marilor puteri europene de atunci si de astăzi. Doamnele erau îmbrăcate în negru, pentru că era totuși vorba despre comemorarea a milioane de morți. Numai doamna Iohannis s-a îmbrăcat ca la nuntă. A uitat că anul 1918 a însemnat ridicarea țării sale de sub ocupație străină si sacrificiul unei generații întregi pentru indentitate națională si independență. Doliul purtat pentru soldatii morti sub steagul țării tale este o formă înaltă de iubire de țară. El se poartă cu mândrie. Ieri, la Londra, stranepoata reginei Victoria, regina Elisabeth a II-a, alături de cele doua viitoare suverane ale Angliei, a fost în haine de doliu. Doamna Macron l-a purtat, cu demnitate si distincție, pentru soldatii francezi căzuți la Marna sau Verdun, unde s-a strigat pentru prima dată "Ils ne passeront pas! Ei nu vor trece!" , anunțând românescul "pe aici nu se trece". Doamna Iohannis nu a purtat doliu. Parea că era doar invitată la palat, la sampanie.

Atunci, în 1918 românii, ca si francezii, erau mândri de naționalismul lor. De marile lor victorii naționale. Astăzi, sub ploaia enervantă a Parisului si în disprețul istoriei, unul ca Manou ne-a spus că trebuie să ne fie rușine.