Sâmbătă la prânz, în faţa unui bancomat de la Şincai. Ajung cam în acelaşi timp cu o domnişoară şi, politicos după cum îmi place să mă laud că mi-e felul, îi dau întâietate, deşi mă grăbeam să spulber cei 60 de km care mă despărţeau de supa cu găluşte pregătită de mama . Domnişoara începe să butoneze fabrica de cash, eu mă uit la ceas: 12.36, deja simt în nări aburii supei. Repet gestul, e 12. 43. Pun stop reveriei gastronomice şi arunc un ochi indiscret către domnişoara cea molcomă.
Apasă uşor nedumerită butoanele, caută prin geantă, scoate hârtia cu codul PIN (da, cea pe care banca ne recomandă să o distrugem), o analizează cu o răbdare de arheolog, apasă din nou butoanele, de data aceasta le ia la rând, oftează, schimbă strategia-acum butonează cu ambele mâini, pare că interpretează o sonată pentru violoncel şi ATM, se scarpină în cap, reia recitalul mut.
