\"Verde frunză de Susai... din ce citeai, te tot mirai\"
Prezentatorul TV Constantin Drăgan recomandă cititorilor REALITATEA.NET cartea lui Ştefan Susai, \"Ultima casă din URSS\": o realitate văzută de un ziarist care nu a ezitat să treacă ilegal graniţa Transnistriei, care a fost chiar arestat pentru spionaj la Tiraspol şi care, în general, a spus tot ce i-a trecut prin cap.
Octombrie 1997. Mă hotărăsc să merg la Moscova. Cum n-am bani de avion, îmi spun că ar fi foarte interesant să iau trenul. Din Chişinău. Mă urc în garnitura pe care scrie CFM (Căile Ferate Moldoveneşti), într-un vagon uriaş, cu perdeluţe brodate şi care miros a săpun de rufe. La intrarea în Ucraina, grănicerul mă întreabă de o asigurare de sănătate la care nici o lege nu mă obligă. Omul nu vorbeşte nici o limbă de circulaţie dar ştie să îmi spună că vrea 20 de dolari. Negociez şpaga până la 15.
Octombrie 2009, citesc: “La Briansk, în trenul care mă aducea de la Moscova, ucraineanul insistă că am nevoie de asigurare medicală. În cele din urmă, i-am plătit 90 de ruble, iar în dreptul semnăturii i-am scris cu litere latine, mare PU.... Revoltat, ucraineanul mi-a spus că trebuie să facem alta asigurare. <>. A cedat, nu de alta dar, mai importante decât semnatura erau, nu-i aşa, rublişoarele.”
Mai 2007. Pornesc spre Sulina unde, în proaspăta mea calitate de reporter Realitatea Tv, îmi propun să fac câteva reportaje. Printre ele, unul despre ultima casă din Uniunea Europeană. Cum Sulina e cea mai estică localitate din România, iar România, cel mai estic stat din UE, un coleg, fost marinar, mi-a dat nu doar ideea ci şi busola cu care să merg pe străzi în căutarea casei cu pricina. Am găsit-o. Aparţine unui vameş destul de simpatic.
Septembrie 2009, citesc: “Ani la rând, m-am plimbat pe malul Prutului şi m-am uitat pe partea cealaltă. Văzusem pe teritoriul sovietic, o căsuţă dărăpănată care devenise obiect de studiu. Un bărbat între două vârste trebăluia mereu în jurul casei…(…) După mai bine de un deceniu, când Uniunea Sovietică nu mai exista, am traversat Prutul şi am mers la acea casă. Vroiam să aflu din gura acelui bătrân ce făcea acolo şi, în special, ce însemna să fii ultimul om din URSS”.
Pe Ştefan Susai l-am cunoscut în primăvara lui 2004, în momentul în care, fiind responsabil de comunicare la Radio Delta RFI, am purces către Iaşi ca să organizez lansarea unui studio local. Prima descoperire: toată lumea în Iaşi a auzit de el. A doua: e cel mai hâtru dintre moldovenii cunoscuţi. A treia: e adesea suficient de inconştient încât să se bage în tot felul de situaţii cărora le ştie doar începutul şi despre care nu are decât o vagă idee despre cum ar fi bine să se termine.
Ulterior, multă vreme după ce am părăsit radioul amintit, cel puţin o dată pe săptămână primeam un telefon de la Ştefan care tocmai aflase un banc nou şi, ştiindu-mi slăbiciunea pentru partea amuzantă a vieţii, nu se putea abţine să mi-l spună.
\"Ultima casă din URSS\" nu cred că se doreşte a fi o lucrare literară. Metaforele, epitetele, figurile de stil sunt superbe dar lipsesc aproape cu desăvârşire. E o înşiruire de reportaje realizate cale de mai bine de 10 ani de către un ziarist, din cei destul de puţini care au scris enorm despre Republica Moldova… numai după ce au fost acolo. Imagini şi situatii absolut halucinante, discuţii cu şefi de stat şi miniştri care, deşi trăiesc în anii ’90 sau 2000 par să fi rămas în perioada anilor ‘50, scriitori care n-au chef să se dea români doar ca să facă frumos în presă, ori profesori care, atunci când nu au mai avut săli în care să îşi ţină cursurile, şi-au adus elevii în faţa Sovietului Suprem din Tiraspol şi i-au învăţat acolo aceleaşi lucuri pe care le-ar fi predat într-o şcoală dotată, daca nu cu zeci de computere, măcar cu o instalaţie de încălzire centrală.
Reportajele – povestiri au rareori mai mult de 5 pagini şi nu încearcă în nici un fel să creeze imagini altfel decât prin prezentarea directă a unor fapte cărora nimeni nu le neagă existenţa, dar despre care nu prea ştiam că au fost cu adevarat. Nu e vorba despre adevăruri mari sau oficiale, ci despre o realitate văzută de un ziarist care nu a ezitat să treacă ilegal graniţa Transnistriei, care a fost chiar arestat pentru spionaj la Tiraspol şi care, în general, a spus tot ce i-a trecut prin cap.
Oricum, e o carte foarte departe de obositele din naştere sintagme “fraţii noştri de peste Prut”, “podul de flori”, “fiii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”, sau “nu vrem să fim cu voi fiindcă sigur voi vreţi să ne furaţi bogăţiile”.
Este probabil pentru prima dată când eu aflu cum a arătat şi, pe alocuri, încă arată Republica Moldova, altfel decât prin ştirile oficiale şi inevitabil echilibrate, sau prin cele câteva drumuri scurte pe care le-am făcut la Chişinău în ultimii 18 ani.