Un blogger român la Summitul de la Copenhaga: Mai toată lumea vede în COP15 un mare eşec

Deşi nu a avut acces în cele mai dosite unghere din Copenhaga, unde mai marii lumii au decis din trei vorbe soarta sanătăţii planetei, Adela Trofin a reuşit să surprindă în zilele petrecute în Danemarca intensitatea cu care s-au înfruntat cele două tabere. Poliţia şi manifestanţii au fost, în opinia ei, mieluşei faţă de cei care au pecetluit fără prea multe regrete un non-combat în lupta cu schimbarea climatică. Adela, care a făcut blogging pe platforma Th!ink About It a acceptat invitaţia REALITATEA.NET de a scrie impresiile sale de la COP15.

S-a terminat şi COP15 şi mulţi dintre cei implicaţi au rămas cu un gust amar. Toate ONG-urile au sperat până în ultimul moment că se va ajunge la un rezultat avantajos atât pentru statele bogate, cât şi pentru cele sărace. Vineri noaptea de exemplu, după ce se auzise deja de existenţa unui acord între SUA, China, India şi Africa de Sud, membri Avaaz şi Oxfam (două organizaţii internaţionale care luptă împotriva încălzirii globale), precum şi alţi oameni de diverse nationalităţi s-au dus în faţă la Bella Center (locul unde s-au ţinut conferinţele) să protesteze pentru că se ştia că acordul nu e favorabil nimănui.

Toată lumea a venit la Copenhaga cu speranţe mari, pe de o parte datorită declaraţiile statelor care iniţial vorbeau de reduceri susbtanţiale de emisii (UE 30%, China 40%, Japonia 40% condiţionate de ofertele celorlalte state), pe de altă parte pentru că anul ăsta oficialii din ţări bogate şi sărace s-au reunit de 12 ori în diverse locaţii, tocmai pentru a discuta şi a ajunge la un consens şi o înţelegere la COP15.

Numărul de oameni prezenţi si evenimentele \"cetăţeneşti\" care au avut loc în paralel cu COP15 (de exemplu Klimaforum, un fel de COP15 al oamenilor, unde s-au rulat filme de mediu, documentare, au fost dezbateri între oameni din diverse ţări) şi declaraţiile lor ne-au făcut să sperăm la un rezultat mare.

Referitor la declaraţiile oficiale post-summit, e o diferenţă imensă între ce se publica şi ce se spune. În Copenhaga, mai toată lumea vede în COP15 un mare eşec, inclusiv financiar pentru că a costat foarte mult organizarea, dar şi de mediu (emisiile de CO2 au fost imense). Personal cred că pseudo-acordul la care s-a ajuns la final e ceva de genul \"Hai să semnăm ceva să tacă gurii lumii\". Au fost atât de multe evenimente şi activităţi, marşuri şi proteste încât undeva cred că s-a făcut un clic. Din păcate, după multe discuţii în spatele uşilor închise, acordul a cam fost stabilit de SUA şi China (primii 2 poluatori din lume) + India şi Africa de Sud. E extrem de vag şi nu specifică nimic concret, nu e \"legally binding\", adică nu determină nici o consecinţă pentru ţările care nu respectă ce declară acolo.

În afară de premierul britanic Gordon Brown, care a fost destul de optimist în declaraţii, toţi ceilalţi lideri din UE s-au cam declarat nemulţumiţi, dar totuşi au semnat. E interesant, pentru că la un anumit nivel asta spune că fie Uniunii Europene îi convine măcar parţial rezultatul, în ciuda declaraţiilor, fie UE nu are puterea să determine schimbările sustenabile pe care le declară, la nivel mondial.

Cel mai tare m-au surprins, totuşi gazdele daneze, pentru că sunt extrem de prietenoşi şi fiecare dintre ei cumva a luat parte la COP15 pentru că au răspuns la întrebările tuturor străinilor care le-au aglomerat perioada asta. Şi au rămas la fel de la început la sfârşit, au ajutat pe toată lumea, fiecare cum a putut: de la oferit o cameră sau un loc de dormit, la oferit un zâmbet cald sau ajutor prin oraş. 

Forţele de securitate au fost folosite la maxim. Deşi mizeriile apărute prin presă şi pe la tv îi arată ca fiind nişte animale, poliţia şi-a făcut treaba. Marea majoritate au făcut ture duble, au lucrat câte 16 ore pe zi, mulţi dintre ei au fost aduşi din alte zone ale ţării special pentru COP15 şi nu le-a fost uşor deloc. E adevărat că s-a mai şi exagerat şi s-a întâmplat în câteva rânduri să ţină oameni întinşi pe jos în stradă pentru câteva ore. Dar, în general, astea au fost cazuri rare, când s-a răspuns la agresivitate cu agresivitate. În special, după ce au început să apară imagini cu arestări şi reţineri, forţelor de securitate le-a fost şi mai greu şi e de apreciat că şi-au păstrat calmul şi şi-au văzut în continuare de treabă.

E foarte uşor să dai vina pe forţele de securitate, dar nimeni nu vede că aceeaşi poliţie pe care o judecă a fost prezentă când aveam nevoie de ajutor cu transportul prin oraş, sau de răspunsuri la întrebari legate de logistică şi aşa mai departe. Nimeni nu spune că 99% din marsuri au fost pacifiste şi poliţia nu a intervenit deloc. Se tot pune accentul pe cele câteva exemple negative care se generalizează şi schimbă realitatea.

În afară de câteva proteste mici ad-hoc, evenimentele majore (inclusiv marşul la care au participat 100.000 de oameni) au fost anunţate în prealabil. Toate evenimentele astea au fost autorizate. Într-adevăr nu s-a aşteptat nimeni să se strângă 100.000 de oameni, dar în mare parte au fost pacifişti. Apoi peste câteva zile nu s-a aşteptat nimeni să se strângă 60.000 de mii la un alt eveniment, dar au venit. Twitter şi Facebook au avut un rol major pentru că au strâns lumea laolaltă extrem de rapid.

E greu de făcut un tipar al protestatarului la COP15. De la reprezentanţi ai ONG-urilor mari (Greenpeace, 350, Oxfam, Avaaz, WWF), la reprezentanţi media, bloggeri şi jurnalişti, danezi interesaţi de mediu, grupuri de la organizaţii de tineret din alte ţări, studenţi, elevi, adulţi, reprezentanţi ai ţărilor în curs de dezvoltare, activişti de toate culorile şi toate vârstele au fost uniţi de interesul comun pentru supravieţuire şi au cerut un acord drept pentru toate părţile implicate.

La noi în ţară oamenii se plâng mereu că aia nu-i bună, că cealaltă costă şi aşa mai departe. Reprezentanţi ai insulelor ar fi avut dreptul să se plangă pentru că Maldivele, de exemplu, vor dispărea complet în câţiva ani, dar ei îşi spun povestea atât de simplu şi vorbesc despre efectele schimbarilor climatice atât de franc şi de calm, încât te pun cel puţin pe gânduri. La fel şi cei din ţările africane. Mulţi trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi, trebuie să meargă în fiecare zi câte 5-6 kilometri după apă potabilă şi deşi sunt nemulţumiţi, îşi folosesc energia pentru altele, deoarece plânsul nu rezolvă nimic.