Sportul românesc de performanţă: salarii minime, antrenamente în bazine imaginare, medalii vândute

Medaliile pe care sportivii români le aduc de la competiţiile majore internaţionale sunt din ce în ce mai rare, iar cei care le aduc rămân cam în toate cazurile doar cu gloria, munca de zi cu cu, care pregăteşte urcarea pe podium, fiindu-le răsplătită cu bani doar simbolic.

Ultimul exemplu vine de de la lotul de canotaj, care deşi are două echipaje campioane continentale, sportivele sale sunt retribuite cu doar 400 de lei pe lună. Salariul maxim poate ajunge la 700 de lei, totul sub formă de indemnizaţie de la federaţia de canotaj.

Este o situaţie care urmează unora la fel de neverosimile, precum cea a lui Constantin Popovici, sportiv aflat în Top 10 mondial la sărituri în apă, acesta antrenându-se pe bureţi. "Era un bazin cu platformă de 10 metri la 23 August, la Complexul Sportiv, dar s-a închis de vreo zece ani pentru renovare şi nu s-a mai deschis. La Ştrandul Tineretului era o platformă în aer liber, dar şi ea s-a închis acum vreo doi-trei ani pentru renovare şi încă nu s-a deschis. Mai este un bazin la Bacău, acum l-au renovat, după ce a fost închis vreo patru ani, dar după ce l-au deschis, l-au închis din nou la puţin timp pentru că nu aveau bani pentru utilităţi. Ar mai fi un altul la Sibiu, dar este într-o stare jalnică. Am făcut o dată o săritură şi când am bătut pe platformă, s-a rupt o şipcă", povestea Popovici pentru ziarul Gândul, el neavând nici o speranţă la o recompensă după performanţa de la CM: "Ştiu că nu o să primesc niciun premiu pentru locul opt".

O altă situaţie îi avea în centru pe atleţii de la clubul "Unirea" Focşani, care ajunseseră să simuleze săriturile cu prăjina, deoarece clubul nu era dotat nici cu prăjini, nici cu saltele. "Din acest motiv, prăjinarii care nu doborau recorduri decât în imaginaţie îşi rupeau oasele pe cimentul din sală dacă nu nimereau groapa de nisip şi participau la competiţii oficiale doar cu numele, pentru că la probele de sărituri nu aveau obiectul muncii sau le era frică să execute săriturile", scria ziarul Cotidianul.

În urmă cu câteva luni, o fetiţă din Bacău, multiplă campioană naţională şi campioană europeană la karate şi-a scos la licitaţie medaliile, pentru a putea participa în continuare la competiţii, deoarece clubul nu mai avea resurse financiare pentru a o susţine.

La nivelul infrastructurii, situaţia este jalnică. Pârtia de sanie şi bob din Sinaia a fost amenajată între anii 1974 şi 1976, iar de atunci ministerul  nu a mai băgat niciun ban pentru întreţinerea ei, iar concursurile au fost sistate pentru a nu se întâmpla vreo nenorocire. Patinatorii de la Clubul Sportiv Şcolar din Sibiu sunt nevoiţi să înlocuiască patinele cu role sau cu simulatoare, fiindcă în judeţ nu există niciun patinoar, iar antrenamentele campionilor din canotaj au loc pe lacul Snagov, printre şalupe şi ape reziduale.

După Olimpiada de la Beijing, medaliaţii, primiţia atât de preşedinte, cât şi de premier, au avut faţă de autorităţi cereri de bun simţ. Astfel, canotoarea Georgeta Andrunache, medaliata cu aur, i-a promis premierului Tăriceanu că nu se va mai retrage din viaţa sportivă şi va participa şi la Olimpiada de la Londra, dacă Guvernul va sprijini construcţia unei piste olimpice de canotaj şi a rămas cu promisiunile, la fel ca poloiştii, cărora li se făgăduiseră bazine în toate oraşele mari ale ţării, însă vorbele s-au risipit în vânt.