Procesul transnistrean este tergiversat de interesele părţilor terţe, spune un fost ambasador OSCE
Fostul reprezentant OSCE la Chişinău Wiliam Hill constată, după şapte ani de implicare în procesul transnistrean, că actuala situaţie "regretabilă" a negocierilor este cauzată printre altele şi de animozităţile politice, rivalităţile şi ambiţiile actorilor implicaţi în mediere.
Hill a redactat un document în opt puncte intitulat "Reflecţii asupra negocierii şi medierii: lecţii din Chişinău şi Tiraspol". Documentul reprezintă conluziile la care oficialul a ajuns după şapte ani în care a încercat să medieze conflictul transnistrean. Formatul de negociere pentru Transnistria "5 plus 2" cuprinde părţile implicate - R. Moldova şi Transnistria, mediatorii - Rusia, Ucraina şi OSCE, observatorii - UE şi SUA.
Ceea ce Hill a observat este că mediatorii conflictului, "unii mai des decât alţii", şi-au urmărit la un moment dat propriile interese. Astfel, actuala situaţie a ajuns să fie destul de problematică, constată Hill, părţile terţe implicate în negocierea soluţiei complicând prin rivalităţi politice şi ambiţii întreg procesul.
"În cazul Republicii Moldova, eu cred că Rusia, Ucraina, OSCE, UE şi SUA au toate resursele necesare, expertiza şi autoritatea politică pentru a contribui la o soluţie privind chestiunea transnistreană. Totuşi, implicarea tuturor acestor actori nu a condus la o soluţie rapidă şi nici la un progres rapid sau imediat. Această situaţie regretabilă ar putea fi explicată prin faptul că există în continuare o neînţelegere profundă între Chişinău şi Tiraspol, pe care puterile din exterior nu au putut sau nu au vrut să o elimine. Mai mult, dinamica între participanţii externi şi situaţia lor geopolitică şi rivalităţile au acompaniat negocierile şi adesea au complicat procesul, în loc să-l faciliteze", este una dintre cele mai importante concluzii ale lui William Hill.
"Negocierile pentru o rezolvare paşnică a conflictului din Transnistria se desfăşoară de peste 16 ani (...). În decursul celor două mandate ale mele ca şef al misiunii OSCE în Chişinău am fost martorul a şapte ani de convorbiri, întrevederi, suspendări de discuţii, crize, acuzaţii reciproce şi reluări ale negocierilor politice. Uitându-mă înapoi şi rumegând îndelungata mea implicare în proces, am ajuns la o serie de observaţii în legătură cu procesul de rezolvare a conflictului moldo-transnistrean, dar şi legat de negocieri şi medieri, în general", scrie Hill.
Primul punct al concluziilor sale se referă la faptul că a înţelege cauzele unui conflict nu este acelaşi lucru cu a stabili cine trebuie învinovăţit. "Interlocutorii mei de la Chişinău şi Tiraspol erau foarte nerăbdători să îmi explice cine a stârnit conflictul, din ce motive şi cine este responsabil. Firul general al discuţiilor era că, din moment ce partea adversă era responsabilă pentru conflict, disputa ar trebui rezolvată într-un mod favorabil propriei părţi", scrie fostul oficial OSCE, explicând că pentru a se putea ajunge la un acord real este necesar ca ambele părţi să îşi reevalueze în mod obiectiv comportamentul, să determine elementele ce ar putea fi interpretate greşit şi să decidă ce ar putea schimba pe viitor pentru a putea facilita soluţionarea.
A doua observaţie a ambasadorului OSCE este că demonizarea celeilalte părţi ar putea fi o tactică eficientă pentru asigurarea susţinerii politice, dar este puţin probabil să conducă la progrese în procesul de negociere. "Ani în şir, liderii politici de la Chişinău au catalogat entitatea transnistreană ca fiind 'o gaură neagră' condusă infractori, terorişti, traficanţi de arme, şi nu au pierdut nicio ocazie pentru a enumera abuzurile reale şi imaginare comise de liderii de la Tiraspol. Similar, liderii transnistreni au acuzat liderii de la Chişinău de genocid. Aceste tactici au generat voturi şi susţinere politică, dar, de asemenea, au făcut ca dialogul şi un posibil acord între reprezentanţii celor două părţi să fie tot mai greu de obţinut", constată oficialul.
Cel de-al treilea punct constituie recomandarea ca părţile să se concentreze întotdeauna pe obiectivul final al procesului de rezolvare a conflictului, chiar şi atunci când întreprind "zig-zag-uri tactice" în cadrul negocierilor. În 1993, misiunea OSCE şi-a conturat o serie de principii pentru politica de bază în conflictul transnistrean: R. Moldova este o singură ţară cuprinsă între graniţele fostei Republici Socialiste Sovietice Moldova, Transnistria este o parte a R. Moldova şi Transnistria ar trebui să aibă un statut special în cadrul R. Moldova. "Din ce am putut eu observa, liderii de la Chişinău şi Tiraspol au încercat să schimbe periodic scopurile avute în vedere, scoţând în evidenţă anumite aspecte în detrimentul părţii adverse", scrie William Hill, explicând că astfel de demersuri au atras după ele confuzie şi neîncredere.
"Flexibilitatea tactică şi disponibilitatea de compromis sunt lucruri benefice. Totuşi, este nevoie şi de o anumită consecvenţă a abordării şi de asumarea unor obiective clare pentru a obţine un succes în negocieri. Ambele au lipsit din acest proces de negociere", potrivit lui Hill.
A patra observaţie este că a discuta cu partea adversă nu înseamnă capitulare sau recunoaştere, ci este o etapă necesară pentru obţinerea unei soluţii paşnice pe termen lung. "Predecesorii mei, eu şi succesorii mei eram denunţaţi periodic, mai ales de partea dreaptă a Nistrului, că cerem reluarea dialogului, ceea ce ar fi însemnat, în opinia lor, recunoaşterea unor criminali şi a unor renegaţi.(...). Eu personal tind să interpretez refuzul de angajare în discuţie ca un semn care indică frica de faptul că propria poziţie este slabă sau nejustificată", se mai arată în document.
Cel de al cincilea punct subliniază faptul că progresul în chestiuni minore poate aduce câştiguri însemnate în negocieri. Procesul de soluţionare a unui conflict se bazează pe stabilirea şi menţinerea încrederii între părţile implicate, dar, de regulă, fiecare manifestă suspiciune faţă de orice acţiune sau propunere venită din partea adversarului, explică Hill. "Un mod de a elimina astfel de suspiciuni este încheierea unor acorduri pe chestiuni mai puţin importante, mai puţin controversate şi mai puţin ameninţătoare. Acest demers demarează un dialog eficient între reprezentanţii părţilor şi conferă un sentiment de încredere că fiecare parte îşi îndeplineşte angajementele luate. Încrederea este nepreţuită în orice negociere, iar odată pierdută, durează ani în şir pentru a fi recâştigată, fiind posibil ca acest lucru să nu se mai întâmple vreodată", scrie analistul, exemplificând prin cazul Georgiei şi Osetiei de Sud.
A şasea observaţie este că marile puteri pot fi adesea un impediment în găsirea soluţiei, dar că acestea nu pot împiedica efortul determinat pe plan local pentru încheierea unui acord. Este foarte tentant, în opinia lui Hill, ca unele puteri din exterior să fie invocate drept cauză pentru nerezolvarea disputei interne, în cazul conflictului din Transnistria cele două părţi acuzând fie Rusia, fie Occidentul, dar mai ales SUA. "Este adevărat că toţi mediatorii - unii mai des decât alţii - şi-au urmărit, la un moment dat, propriile interese. (...). Cert este însă că atât Chişinăul, cât şi Tiraspolul, au organele legislative necesare pentru a lua şi implementa decizii independente şi pentru a trece la acţiuni care ar putea conduce la cooperare şi reconciliere cu cealaltă parte. Mai ales în sfera economică, ambele părţi au avantaje şi valori care ar fi folositoare celeilalte părţi. Puteri din exterior, precum Rusia, au o influenţă majoră, dar nu pot împiedica complet actorii locali să acţioneze. Problema este că pentru numeroşi actori locali, menţinerea situaţiei actuale a devenit preferabilă unor eforturi independente", constată oficialul OSCE.
Tacticile de punere sub presiune pot să funcţioneze câteodată, dar adesea nu fac decât să enerveze partea adversă, scrie Hill la punctul 7. Atunci când una sau mai multe dintre părţile implicate în negociere sunt satisfăcute de status quo sau se tem de propunerile necesare pentru a ajunge la o înţelegere, atunci măsurile coercitive ar putea fi eficiente pentru a convinge părţile care au reţineri să avanseze către soluţie. Hill dă un exemplu din cazul conflictului transnistrean, când în februarie 2003, UE şi SUA au impus restricţii de vize pentru Transnistria, iar autorităţile de la Tiraspol au părut îngrijorate de această măsură. Cu toate acestea, iniţiativa constituţională a preşedintelui Voronin nu era pregătită şi nici completă, comentează Hill, arătând că presiunea a fost exercitată într-un moment neprielnic şi nu a avut efectul scontat.
Ultimul punct, cel de al optulea, atrage atenţia că mai multe negocieri nu produc în mod necesar rezultate mai bune, acestea depinzând mai ales de intenţiile dorinţele şi flexibilitatea părţilor implicate. În plus, arată Hill, adăugând un participant adiţional într-o negociere, în speranţa de a câştiga un plus de susţinere pentru a determina ca cealaltă parte să cedeze, este o tactică destinată eşecului.
"Adesea, părţile participante la negocieri pot complica procesul prin implicarea animozităţilor politice, a ambiţiilor şi a rivalităţilor proprii", subliniază Hill.