Marius Cosmeanu: Jurnalul alegătorului miop
Ştiţi, mă sună mama şi ajungem la un moment dat la o discuţie din aia imposibilă, într-o fundătură de dialog despre un subiect cu miză zero. Părinţi, copii, dragoste, discuţii. Bănuiesc că ştiţi nano-impasurile acestea. Şi ca să alunge încordarea, mă întreabă de noul prim-sinistru, de guvern, de ce va fi sau ce cred eu că va fi, ce părere am despre Croitoraşul cel viteaz şi altele.
Şi îi spun să mă ierte, dar nu am habar, chiar nu am urmărit şi nici nu am să urmăresc zilele astea ce se întâmplă în spatele uşilor întredeschise, că am alte trebuşoare de făcut (urgente şi multe) şi că nici nu e atât de interesant încât să îmi rup din timp pentru asta. Sau ăştia, parcă aşa i-am spus. Şi chiar nu pot să îmi dau cu părerea. Râde şi mă alintă. Mai discutăm despre altele (rude, vreme, criză, Herta) şi happy end.
Pun jos receptorul, aprind o ţigară (ştiu, directiva Consilliului Europei…) şi după ce termin mă aşez să mă uit, totuşi, ce se întâmplă. Adică la televizor. Poate îi voi putea răspunde data viitoare.