"Cântăreaţa cheală" este de talia pieselor lui Shakespeare, spune directorul "Cie Les Intempestifs"

La 100 de ani de la naşterea lui Eugene Ionesco, Festivalul Naţional de Teatru a oferit publicului trei montări ale piesei "Cântăreaţa cheală", dintre care cea în regia lui Jean Luc Lagarce, producţie a Companiei "Cie Les Intempestifs" din Besancon, Franţa.

Celelalte două spectacole dedicate evenimentului sunt producţii ale Teatrului Naţional din Cluj, în regia lui Tompa Gabor şi Teatrului German de Stat din Timişoara, în regia lui Alexandru Dabija. Cel de-al doilea spectacol vine la Bucureşti cu sprijinul Ambasadei Germaniei în România şi este prezentat în cadrul Zilelor Culturii Germane.

"Mi-a ieşit o piesă comică, pe când sentimentul iniţial nu era unul comic. Pe acest punct de plecare, s-au grefat mai multe lucruri: sentimentul stranietăţii lumii, oamenii vorbind o limbă ce-mi devenea necunoscută, noţiunile golindu-se de conţinutul lor, gesturile despuiate de semnificaţia lor şi, de asemenea, o parodie a teatrului, o critică a clişeelor conversaţiei", spunea Ionesco despre "Cântăreaţa cheală".

Reporter: Cum aţi putut păstra versiunea originală, direcţiile de scenă ale piesei "La Cantatrice Chauve"?

Francois Berreur: Spectacolul a fost creat în 1991, cu Jean-Luc Lagarce ca regizor între 1991 şi 1993. Am păstrat actorii versiunii sale, aceiaşi tehnicieni, acelaşi decor. Am păstrat, de asemenea, costumele, lumina, sunetul neschimbate. E exact aceeaşi lumină, aceeaşi atmosferă. Pentru că actorii au jucat de multe ori spectacolul, de mai bine de 100 de ori, am reluat, pe scenă, punct cu punct, tot ce ştiam deja să facem. Am regăsit spectacolul destul de uşor in memoria noastră, era suficient ca un actor să facă un anumit gest sau să nu-şi mai amintească ceva anume şi imediat venea o replică, din partea altui actor, care spunea "tu făceai asta aşa". Ne-a fost destul de uşor să-l rememorăm. Am legat amintirile noastre, a fost reciprocitate de opinii, totul, împărtăşit pe scenă. Eu am jucat rolul pompierului, în versiunea lui Lagarce, dar acum un alt actor a preluat rolul meu, pentru ca eu să mă pot uita in ansamblu la spectacol. Am fost şi asistentul lui Jean-Luc Lagarce, aşa că ştiam intenţiile şi miza dramatică a spectacolului său.

R: E acelaşi text, cel original, al lui Ionesco, sau jucaţi după o adaptare?

F. B.: Da, e exact acelaşi text, la care am adăugat un final inedit. Atunci când textul a fost creat şi dramatizat, în 1950, la Theatre de la Huchette, la Paris, au fost scrise nişte finaluri pe care Nicholas Bataille nu le-a mai folosit, în varianta sa regizorală. Aşa că Jean-Luc Lagarce a reintegrat finalul de atunci al piesei "Cântăreata Cheală", care nu a mai fost montat. Această versiune a piesei a fost publicata în Franţa şi într-o ediţie Pleiade.
Finalul povesteste mai multe versiuni ale piesei, destul de incredibile, în care se propune împuşcarea, insultarea publicului, în acelaşi registru ca restul piesei, lucru care, pe undeva, face spectatorii să se manifeste. Ceea ce este interesant este că varianta neexploatată din 1950, anunţa, avant-la-lettre, o versiune mult mai târzie de teatru, prezentă în anii 70, în care se simţea nevoia de a provoca publicul, când actorii vorbeau, interacţionau cu acesta. E destul de interesant ce s-a întâmplat.

R.: E dificil pentru actori să memoreze replicile unei piese de Ionesco, ale unui text absurd?

F. B.: Este absurd, dar ceea ce era interesant în munca făcută cu regizorul Jean-Luc Lagarce este că nimic nu era absurd. Era suficient de logic. În fond, problema absurdului este că acesta face loc logicii. În absurd, logica este împinsă dincolo de logică. Am putea spune, în fond, că şi "Alice în ţara minunilor", povestea lui Lewis Carroll este o poveste absurdă. Dar nu, ea are o logică diferită. Chiar şi cu o logică impinsă până la absurd, demersul, pentru actori, este unul perfect logic. Nu e deloc absurd. Aşa ca nu e prea dificil de memorat.

R.: Jean-Luc Lagarce a scris şi un libret de operă, e vorba de Don Quijote. Există însă şi un libret al piesei "Cântăreaţa cheală", scris de Jean-Phillipe Calvin. Care a fost reacţia publicului la o asemenea montare, după succesul imens al piesei, pe scena pariziană, încă de la debutul ei, din 1950?

F. B.: Da, eu am pus în scenă "Cântăreaţa cheală", libretul e foarte asemănător cu textul piesei. Nu s-a schimbat mare lucru, de la montarea piesei, la cea de operă. Nici în varianta teatrală nu apare pe nicăieri, în mod explicit, vreo "cântăreaţă", aşa că oamenilor le-a plăcut foarte mult opera, pentru că le-a plăcut şi piesa. A avut mare succes.

R: Aţi jucat şi în alte roluri ale pieselor lui Jean-Luc Lagarce?

F. B.: Da, am jucat în 27 sau 28 din spectacolele sale, am fost actor de comedie. Am pus în scenă, la rândul meu, din piesele sale, aşa că il cunosc bine. Am devenit regizor in 1995, după moartea sa. Am montat, printre altele, şi "Cântăreaţa cheală", mă refer la această variantă, de operă.

R.: Compania "Les Intempestifs" a jucat "Ebauche d'un portrait", o piesă care a fost realizată după Jurnalul ţinut de Jean-Luc Lagarce (1977-1995). Cum puteţi descrie personalitatea dramaturgului din acea punere în scenă?

F. B.: Piesa a fost, de asemenea, un mare success şi vă pot spune că am încercat, în acest spectacol, să decupez, din jurnalul său, momente care îl prezentau pe omul-Lagarce, pe regizorul-Lagarce, pe autorul-Lagarce, dar şi să pun în valoare, din paginile sale confesive, de jurnal, aspectele jucăuşe ale personalităţii sale, să arăt lumii un personaj simpatic, plin de umor. Jean-Luc Lagarce era un om dotat cu simţul umorului, râdea mult, aşa şi-l amintesc apropiatii săi. Am făcut sa defileze 20 de ani din viaţa sa, in relatare de jurnal, intr-o oră şi 45 de minute. A inceput cu o scenă in care actorul care-l interpreta bătea la maşină şi se termina cu o scenă in care acelaşi actor tasta la computer, aşa se vedea trecerea timpului.

R.: Jean-Luc Lagarce a pus şi bazele unei edituri, numită "Les Solitaires Intempestifs". Care erau criteriile de selecţie pentru alegerea autorilor, ştiut fiind faptul că era interesat de teatrul contemporan, de teatrul absurd, că dorea să dea o şansă tinerilor dramaturgi?

F. B.: El a apucat să publice, din păcate, doar două cărţi, scrise de Olivier Py şi Elisabeth Mazev. Apoi am preluat eu editura, aşa că vă pot spune că, fiind vorba de o editură nouă, criteriile de alegere a operelor erau destul de subiective. Eram atenţi la noile limbaje artistice, la o teatralitate diferită. Jean-Luc Lagarce era putin cunoscut pe-atunci. Fac, de multă vreme, spectacole care pornesc de la piesele lui şi pot să vă spun că acum situaţia este diferită. Acum 10 ani, nu se interesa nimeni de ele, în Franţa. Acum, o mulţime de oameni au interes să-i cunoască opera de autor, piesele sale apar şi în manualele şcolare franceze, pentru bacalaureat. Am publicat cărţile sale, dar şi autori ca Jean Pierre Simeon, de exemplu, care e mai mult poet. În programul editurii am avut în vedere autori reprezentativi pentru scena franceză şi care sunt, mai degrabă, tineri autori. E vorba de scrieri care descriu un teatru de text, care interoghează logica limbajului. Ele pun problema felului in care se vorbeşte astăzi pe scenă, faţă de felul în care se vorbea acum 50 de ani.

R.: Punctaţi, va rog, diferenţele de punere în scenă în Franţa ale piesei "Cântăreaţa cheală", de-a lungul anilor.

F. B.: Versiunea istorică a piesei, în regia lui Nicholas Bataille, a fost jucată şi aici, în România. E montarea Theatre du Huchette, de la a cărei premieră se împlinesc 59 de ani. Apoi piesa "Cântăreaţa cheală" a fost considerată ca orice altă piesă, de valoarea celor scrise de Shakespeare sau Moliere, considerându-se că fiecare regizor a creat propriul său univers. E interesant că sala teatrului Huchette este foarte mică. Jean-Luc Lagarce s-a gândit la o montare mai mare, colorată, a făcut referiri la televiziune şi la diverse alte repere ale sfârşitului de secol XX, cu muzică din coloana sonora a filmelor sau desenelor animate. Aşa că viziunea sa este o viziune de sfârşit de secol XX. Am făcut turnee peste tot în Europa cu spectacolul, în Germania, Elveţia, Anglia, cu acelaşi succes.

R.: Este semnificativ că participaţi cu piesa şi la un festival de teatru care are loc chiar in ţara de origine a autorului piesei?

F. B.: Pentru noi este foarte impresionant să venim să jucăm Eugen Ionescu aici. Chiar dacă a trăit mult in Franţa, a trăit şi o perioadă aici. Poate să se simtă din partea publicului reacţia. Pentru noi, este mai degraba excepţional, în acest sens. Dar nu am schimbat spectacolul pentru publicul român. E acelaşi spectacol care a fost prezentat şi la Paris. E o piesa scrisă in franceză, textul în limba româna e o traducere. Publicul va decide reacţia potrivită la textul lui Ionescu.
François Berreur a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai dramaturgului şi regizorului, la rândul său actor de comedie şi regizor. A făcut parte din compania lui Jean-Luc Lagarce, la Roulotte, şi a fondat, împreună cu acesta, editura "Les Solitaires Intempestifs", specializată pe dramaturgie contemporană.

Participarea spectacolului "Cântăreaţa cheală", în FNT 2009, a fost posibilă datorită Ambasadei Franţei la Bucureşti şi Institutului Francez. Spectacolul a fost găzduit de Teatrul Odeon, sâmbătă, ora 19:00, şi duminică, ora 16:00.