STUDIU De ce râd oamenii și când se întâmplă cel mai des acest fenomen
Râsul joacă un rol crucial în fiecare cultură, dar nu este clar de ce acesta există. Funcţia râsului în comunicare rămâne încă un mister, dar se ştie că este un fenomen social: oamenii sunt de 30 de ori mai predispuşi să râdă atunci când se află într-un grup decât atunci când sunt singuri.
Un nou studiu publicat în revista Academiei Naţionale de Ştiinţe din SUA, efectuat de o echipă extinsă de cercetători, relevă faptul că râsul poate constitui un indicator despre relaţia de prietenie existentă între oameni, scrie Rador.
Cercetătorii au rugat particapanţii la studiu să determine gradul de prietenie care există între mai multe perechi de persoane (necunoscuţi sau prieteni) în funcţie de câteva secvenţe sonore care redau râsul acestora. Observatorii au fost aleşi din 24 de societăţi diferite şi s-a ajuns la concluzia că aceştia au putut distinge cu foarte mare precizie persoanele aflate în relaţie de prietenie de cele care nu se cunoşteau reciproc. Criteriul pe care s-au bazat a fost acustica, tonalitatea specifică a râsului.
Râsul spontan, care se declanşează în timpul unor conversaţii sau a altor evenimente, apare încă din primele luni de viaţă, chiar şi la bebeluşii cu deficienţă de auz sau nevăzători. Râsul transcende nu numai barierele culturale, dar şi pe cele dintre specii: el există în forme asemănătoare la primatele de talie mare. Originile evoluţioniste ale râsului uman datează de acum aproximativ 10-16 milioane de ani.
Cercetările au arătat de-a lungul timpului că râsul este asociat cu o mai mare rezistenţă la durere şi cu semnalarea statutului social, dar principala sa funcţie pare să fie crearea şi aprofundarea relaţiilor sociale. Pe măsură ce strămoşii noştri îndepărtaţi au început să trăiască în structuri sociale din ce în ce mai extinse şi mai complexe, calitatea relaţiilor a devenit crucială pentru supravieţuire. Procesul evolutiv pare astfel să fi favorizat dezvoltarea de strategii cognitive care au ajutat la formarea şi susţinerea acestei cooperări, a acestor alianţe între indivizi.
Râsul spontan este caracterizat printr-o tonalitate mai înaltă (care indică autenticitatea stimulării cerebrale) şi are o durată mai scurtă decât râsul voliţional, forţat. Studiul de faţă a demonstrat aşadar că observatorii umani pot distinge între aceste două tipuri de râs. Nici măcar prelucrarea înregistrărilor audio cu râsul voliţional uman (de pildă, prin ajustarea tonalităţii, pentru a-l face mai greu de recunoscut faţă de cel al primatelor) nu i-a împiedicat pe ascultători să-l distingă imediat de vocalizările animale. În schimb, râsul spontan are structuri acustice mult mai apropiate de cele ale primatelor şi sarcina participanţilor la studiu a fost îngreunată, ei nereuşind să distingă suntele umane de cele animale.
Din studiu s-a mai desprins concluzia că prietenii sunt cei care râd în mod spontan atunci când se află împreună, iar persoanele necunoscute, care nu au încă stabilite legături emoţionale, produc mai curând râsul voliţional.
Faptul că putem percepe foarte clar diferenţele dintre aceste două categorii este un semn de sinceritate. În cadrul procesului de evoluţie, provocările ne-au determinat să dezvoltăm strategii de adaptare care folosesc disimularea, dar în acelaşi timp ne-am însuşit şi instrumentele capabile să detecteze aceste disimulări. Este clar că imitarea unui râs autentic, emoţional, poate păcăli şi facilita socializarea. Dacă râsul spontan este deci un semn al legăturilor emoţionale care există într-un grup, cu siguranţă el a constituit şi un criteriu de luare a deciziilor în trecutul nostru evoluţionist.