SIMONA HALEP. Dezvăluiri INCREDIBILE despre româncă: "Nu aş mai vrea să rămân în sport după tenis"

Cum a început totul

"Tatăl meu a făcut fotbal, a fost selecţionat şi la Farul din câte ştiu, dar pe vremea aceea, din câte am înţeles eu, părinţii lui se temeau să nu fie accidentat.Nu a fost să fie pentru el, iar apoi şi-a dorit ca unul dintre copiii lui să facă sport.

A încercat cu fratele meu, mai mare decât mine cu cinci ani, dar nu a funcţionat. La mine, tata a văzut seriozitatea şi dorinţa de a face performanţă şi a mers până sus, a investit aproape tot în mine, dar în timp a meritat. Am început să merg la tenis datorită familiei.
Mă duceam cu mama să-l luăm pe fratele meu de la antrenamente, şi într-o zi am pus şi eu mâna pe rachetă, îmi plăcea cum sare mingea, iar antrenorul Ioan Stan a zis că ar trebui să fac şi eu tenis, pentru că lovesc bine. Aveam 4 ani şi jumătate. Eu am vorbit mai greu şi la vârsta aia nu vorbeam româneşte prea bine. Eram obişnuită mai mult cu aromâna. Şi acum, în familia mea se vorbeşte tot timpul aromâna.

Treptat tenisul a început să facă parte din viaţa mea. Apoi a devenit tot ce conta. Nici la grădiniţă nu m-am dus. Nu am fost o fetiţă normală, să zic aşa, am fost mai băieţoasă, mai cu sportul. Şcoala generală am făcut-o la „Gheorghe Ţiţeica”, apoi am mers la Liceul Sportiv şi la Facultatea de Educaţie Fizică, la Constanţa. Tot în 2013 am terminat şi facultatea. Dar nu mă tentează să antrenez sau să fiu profesor, deşi nu ştii cum va fi viaţa. În principiu, nu aş mai vrea să rămân în sport după tenis, dar poate o să-mi schimb părerea. Acum, când călătoresc foarte mult, îmi place să spun că, după ce-mi voi încheia cariera de jucătoare, vreau să-mi fac o familie şi să stau cu copiii".

Shopping în viteză

"De cele mai multe ori, nu am timp să vizitez oraşele în care joc. Mă relaxez la o plimbare, la un mall, întotdeauna îmi fac timp să merg la magazine. Nu exagerez cu hainele, dar îmi cumpăr tot ce-mi place, deşi nu îmi iau piese foarte scumpe. Cumpăr, dar fără să exagerez".

Nu există doar victorii

"Fiecare înfrângere te demoralizează, te întristează. În ultima perioadă, într-adevăr, am avut mai puţine, însă am încercat să învăţ din fiecare. Întotdeauna sufăr pentru o înfrângere, aşa sunt eu. Mă bucur foarte mult de victorii şi sufăr foarte tare pentru înfrângeri".

Gustul victoriei

„Pe la 14 sau 15 ani, m-am hotărât să ajung jucătoare profesionistă. Până atunci, fusese mai mult o joacă. Atunci am câştigat Roland Garros la juniori. Fusese visul meu de copil: să ajung numărul 1 la juniori. La seniori, nu mă gândeam că o să urc atât de sus.

Pe parcurs, începi să crezi că poţi. Când am intrat în prima sută, am avut încredere că pot şi mai mult. Nu mă aşteptam să ajung pe 11 în clasamentul WTA, visul meu era să intru în top 20 – dar nu anul acesta, ci în cariera mea. S-a întâmplat foarte repede, sunt şi eu surprinsă, deşi sunt conştientă de tot ce am făcut.”

Succesul de la 14 ani

"În ziua în care am câştigat finala de la Roland Garros, părinţii mei erau naşi la o nuntă în Constanţa. Era într-o duminică; am terminat meciul pe la ora 4 pm şi la ora 6 pm aveam avion spre Bucureşti. Nici nu m-am schimbat, eram plină de zgură, mi-am luat cupa şi m-am dus direct la aeroport; era să pierd avionul, dar am alergat.

Odată ajunsă acasă, m-am coafat, mi-am pus rochia, tocurile şi m-am dus la petrecere. Aşa am sărbătorit".

Sursa: prosport.ro