Mircea Roman, antrenor lot olimpic canotaj: "Îmi admir sportivele, pentru că ştiu ce fac"

Până la 64 de ani nu a cunoscut decât un singur exces, acela al muncii stăruitoare. Are patru medalii olimpice de aur și una de bronz ca principal la lotul de fete. A mai prins unele și ca secund. Viața i-a fost simplă, (dar nu ușoară!) așa cum e și camera în care locuiește în Satul olimpic de la Rio 2016, împreună cu Ioan Stoian, ex-chirug cardiolog devenit medic al lotului de canotaj. Priviți-i: mostre vii de efort, dedicație și studiu.

Am stat jumătate de oră de vorbă cu Roman despre...femei. Poate cel mai blând bărbat pe care l-am întâlnit vreodată.

Cum e să antrenezi niște tinere fără să le scoți din sărite?

Nu trebuie să le domini, oricum nu ai nicio șansă. Niciun bărbat nu va câștiga această luptă oricât și-ar propune de mult. Femeia e inteligentă, aplicată și mult mai disciplinată decât bărbatul. Condiția e să existe chimie între noi, la asta trebuie lucrat zi de zi.

Ce o face pe o sportivă să fie puternică?

Dorința. Eu lucrez cu fetele la cel mai înalt nivel, performanța e vârful-vârfului aisbergului. Generația de acum, în ciuda a ceea ce se tot spune, e extrem de motivată.

Cum contracarați eventuala resemnare a fetelor?

Sunt metode psihologice secrete (râde), lucrez cu o echipă excepțională. Gândiți-vă că am drept secunzi două legende ale sportului, Doina Ignat și Veronica Cochela. În canotaj mentalul e decisiv. Ca să învingi monotonia efortului colosal trebuie să ai o răbdare și o voință extraterestre. Eu n-am fost un canotor de talie mondială, ci un "simplist" bun în România. De aceea îmi admir sportivele în orice moment, pentru că știu ce fac.

Ați simțit ura fetelor după vreun antrenament?

Sunt multe clipe în care mă urăsc. Mă urăsc cu înțeleger, dar mă suportă pentru că n-avem încotro. În afară de muncă, muncă și iar muncă, nu s-a inventat altă metodă de obținere a medaliilor. În ultima lună am avut câte trei antrenamente pe zi, cam 50 km de mers pe apă. Eu cu șalupa, ele la vâsle. Canotajul nu e ușor, performanța e ceva asumat.

Se poate păcăli viața în acest sport? Măcar în echipă...

Este exclus. Nu se mai pot păcăli nici doctoratele în ziua de azi. Fiecare loc în barcă e câștigat pe merit, sunt timpi, sunt aparate care măsoară biomecanica mișcării. Dintotdeauna a fost așa. Numele grele, când reveneau în lot în anii trecuți, nu le primea nimeni cu flori în bărci. Meritocrația este, vrând-nevrând, un leit motiv al acestui sport.

Familia cum vă suportă 11 luni pe an de absență de acasă?

Soția mea a făcut canotaj, destinul nostru comun e ceva normal îm branșă. În plus, a fost o soție devotată și o mamă dedicată. Pe fiul nostru, tot Mircea îl cheamă, ea l-a educat. A fost voleibalist și e căsătorit cu Raluca Roman, prezentatoare la Digi.

Are viitor canotajul în România?

Stăm la fel ca gimnastica. Cred că la juniori și seniori sunt, cu totul, vreo 400 de sportivi. Tradiția a fost scrisă de oameni excepționali, nu de vreo strategie de masă. În UK, anul trecut la cursa de pe Tamisa au fost 80 de echipaje studențeși de 8+1. Imaginați-vă că noi am calificat zece locuri la Jocuri (barca de 8+1 și barca de doi rame fără cârmaci) și avem doar opt sportive ce pot participa la nivelul ăsta. Două dintre ele vor dubla.

Cum arată o zi din viața unei sportive de-a dvs la Rio?

Deșteptarea e la 06.20. Urmează un mic dejun rapid, pentru că la 07.10 autobuzul pleacă spre antrenament, merge cam o oră. La 09.00 începem și o ținem așa până la 10.30. Urmează masa și refacere până la 11.45, când ținem pentru o oră al doilea antrenament. La 13.00 e prânzul, mâncăm în bază, apoi la 14.30 suntem în autobuz iar. La 15.15 suntem în camere, odihna e obligatorie până la 17.00. După ce ne trezim, mai avem o oră de antrenament de întreținere, recuperare, masaj în Sat. Urmează apoi masa, poate o scurtă plimbare și stingerea la 21.30.

Corespondenţă Dorin Chioţea, din Brazilia