CCR a publicat motivarea în care explică de ce legea executării pedepselor este neconstituțională

Actul de sesizare a avut ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile articolului unic punctele 2-5 şi punctul 10 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia articolul unic punctul 5 nu stabileşte clar în ce condiţii dispoziţiile referitoare la înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive pot fi aplicabile în cursul executării pedepsei, Curtea apreciază că aceasta este întemeiată.

"Astfel, Curtea reţine că alin.(9) al art.221 prevede că 'Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii', iar alin.(11) al aceluiaşi articol stabileşte că 'În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege'."

Or, potrivit motivării, în cazul detenţiei la domiciliu, ca modalitate de executare a pedepsei privative de libertate, trimiterea la aceste norme "determină confuzie cu privire la interpretarea şi aplicarea lor sub aspectul organului competent să verifice periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către condamnat, dacă acesta are sarcina de a sesiza de îndată procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, având în vedere că procesul penal se află în faza de executare a hotărârii judecătoreşti de condamnare, precum şi sub aspectul autorităţii competente să dispună, în condiţiile prevăzute de lege, înlocuirea detenţiei la domiciliu cu o altă formă de executare a pedepsei, respectiv detenţia în penitenciar".

Curtea constată că, sub aspectul înlocuirii măsurilor dispuse, normele cuprinse în articolul 221 din Codul de procedură penală au o aplicabilitate strict determinată - arestul la domiciliu, care nu poate fi extinsă prin analogie, "în mod corespunzător", în cazul detenţiei la domiciliu.

"Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că dispoziţiile art.381 alin.(3) din lege fac trimitere la soluţii legislative incompatibile cu faza execuţională a procesului penal şi sunt de natură a genera confuzie şi incertitudine cu privire la modul de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale" , se arată în motivare.

CCR apreciază că dispoziţiile articolul unic punctul 5 din legea supusă controlului, care introduc art.381 în Legea nr.254/2013, referitor la "Regimul detenţiei la domiciliu", prin modul deficitar şi omisiv de redactare, nu reglementează un regim juridic propriu măsurii detenţiei la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea.