Andrei Pleșu, atac dur: Domnule Ponta, pentru boala domniei voastre, e nevoie de o uitare de sine
Andrei Pleșu a postat un articol pe Adevarul, numit ”Victor Ponta sau despre soarta cea crudă”, în care precizează, referitor la operația la genunchi a lui Victor Ponta, că pentru un genunchi dizlocat poți să chemi oricând salvarea, ”dar pentru boala Domniei Voastre, salvarea nu poate veni decît de la un exerciţiu personal de reflecţie în singurătate, însoţit de o igienică uitare de sine”. Scriitorul mai precizează că mai este nevoie și de o ”reevaluare a rostului D-Voastre pe lume, a limitelor proprii şi a valorilor adevărate pe care sunteţi dispus (şi pregătit) să le asumaţi. E, cred, singura dvs. şansă de a îmblînzi, cît de cît, „soarta cea crudă”.
Iată un scurt fragmen din articolul lui Pleșu:
Să ne înţelegem: nu mă bucur de suferinţa nimănui şi îi doresc domnului Ponta o grabnică şi durabilă însănătoşire. Nu există durere „meritată”. Mă gîndesc însă şi la o altă boală, mai puţin violentă, dar mai greu de vindecat, tocmai pentru că nu e resimţită de cel în cauză drept boală. Ba uneori, ea se manifestă drept „bravură”, „talent politic”, „simţ al replicii”, „haz” conjunctural. Dl. Ponta afişază frecvent postura unui neînfricat, expert în băşcălie „bine plasată”, în eschiva şmecheră, într-un previzibil dozaj de „capete-n gură”, ocheade ironice şi obrăznicii de cartier. Or, de asemenea simptome nu se ocupă, terapeutic, nimeni! Lui însuşi nu-i trece prin cap să ia o pauză pentru „linişte şi odihnă”, cum a făcut-o pentru preţiosul său genunchi. Din contra: ameninţă pe „rău-voitori” ca se va întoarce pe cai mari din Turcia şi „pre mulţi va popi” în zborul său către un viitor luminos.
Aspectul cel mai amuzant, de fapt tragicomic, al maladiei structurale de care suferă dl. Ponta este ceea ce s-ar putea numi „sindromul Băsescu“. Psihanaliştii vor şti să explice deîndată mecanismul acestui clasic „transfer”: „victima” sfîrşeşte prin a se identifica, fără să-şi dea seama, cu „adversarul”. Îi preia stilul, retorsiunea promptă, sentimentul invincibilităţii şi al propriei, indemolabile, îndreptăţiri. Soarta nu e numai crudă. E şi ironică. Dl.Ponta a evidenţiat, cîndva (alături de „antibăsiştii” obsesiv-compulsivi care îi sunt mereu prin preajmă), inconsecvenţa „modelului” său: Traian Băsescu a zis odată că, dacă se întîmplă cutare şi cutare, demisionează în cinci minute. N-a demisionat.
Dar iată-l pe prim-ministrul nostru zicînd, după alegeri, că e gata să demisioneze dacă preşedintele nou votat i-o cere. Or, de curînd, preşedintele i-a cerut-o de două ori. Nu şi-a ţinut cuvîntul. A mai declarat, în martie 2015, că dacă DNA va începe urmărirea lui penală, „bineînţeles” va demisiona. N-a făcut-o. Cînd fratele lui Traian Băsescu a fost arestat, dl. Ponta, preocupat de imaginea patriei, a cerut ca preşedintele să demisioneze. Mai ieri, a fost arestat cumnatul premierului. Demisia proprie nu i s-a mai părut „de rigoare”. Victor Ponta a luat în rîs opinia „abuzivă” a opoziţiei, cum că, în vara lui 2012, ar fi avut loc o încercare de lovitură de stat.
”Dle. Ponta: pentru un genunchi dizlocat poţi, oricînd, să chemi salvarea. Dar pentru boala Domniei Voastre, salvarea nu poate veni decît de la un exerciţiu personal de reflecţie în singurătate, însoţit de o igienică uitare de sine. Şi de o reevaluare a rostului D-Voastre pe lume, a limitelor proprii şi a valorilor adevărate pe care sunteţi dispus (şi pregătit) să le asumaţi. E, cred, singura dvs. şansă de a îmblînzi, cît de cît, „soarta cea crudă”…