Newsweek: Putin visează la Marea Neagră ca la un lac rusesc

Imediat după ce a cucerit aceste teritorii, Moscova nu a piedut vremea, a pus stăpânire pe instalaţiile energetice ucrainene de la Marea Neagră şi a trecut la accelerarea modernizării militare în curs în peninsulă, scrie Stephen Blank de la American Foreign Policy Council, în această analiză preluată de pe site-ul Atlantic Council, un grup de reflecţie cu sediul la Washington.

Moscova şi-a construit astfel o forţă interarme din trupe terestre, navale, aeriene şi în domeniul cibernetic, pe care liderii NATO o consideră deplin capabilă să oprească accesul forţelor Alianţei Nord-Atlantice la Marea Neagră în eventualitatea unui conflict.

Ruşii au mobilizat armament nuclear în regiunea Mării Negre şi par să construiască o reţea similară unei zone cu capacităţi de refuz al accesului (A2/AD) îndreptată împotriva NATO atât în estul Mării Mediterane, în jurul Siriei, cât şi în Caucaz.

Astfel Rusia este pe cale să transforme Marea Neagră într-un lac rusesc, denunţa preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan, un lucru care pune în pericol securitatea tuturor statelor de la malul mării. Secole de experienţă istorică arată că aceste ameninţări vor continua şi că Moscova îşi va spori eforturile de a intimida aceste state.

România, de exemplu, este deosebit de îngrijorată de ameninţările la adresa platformelor sale energetice din Marea Neagră, cât şi de libertatea navigaţiei în regiune şi controlul asupra Deltei Dunării.

Portul care i-a mai rămas Ucrainei - Odesa - este în pericol constant.

Turcia este acum înconjurată la nord, la sud şi la est de trupe ruse, din Crimeea şi din alte regiuni din Ucraina, din Siria şi Caucaz.

Având în vedere că Bulgaria şi România importă energie din Rusia, iar Turcia importă cel puţin 60% din gazele naturale pe care le consumă din Rusia, vulnerabilităţile lor - alături de sensibilitatea Ucrainei la ameninţări mai vechi şi mai noi - sunt evidente.

Aşadar, guvernele României, Ucrainei şi Turciei întreprind toate reforme majore cu obiectivul de a-şi consolida capacităţile Apărării şi caută formule de structuri de cooperare regională dincolo de NATO.

Ele pot fi de asemenea îngrijorate - aşa cum erau guvernele lor în anii '30 - că Occidentul ar putea să nu fie prezent pentru a le salva în vremuri de criză şi sunt nevoite, astfel, să-şi încurajeze cooperarea regională.

Ucraina şi Turcia au anunţat că intenţionează să-şi sporească această capacitate de a-şi asigura Apărarea prin construirea unor noi nave de război şi prin îmbunătăţirea eficienţei bazelor militare. De asemenea ele au demarat negocieri în vederea unei producţii comune în domeniul Apărării - motoare pentru avioane cu turboreactoare, radare, tehnologie în domeniul comunicaţiilor militare şi sisteme de navigare.

România îşi creşte cheltuielile cu Apărarea în conformitate cu planurile nou stabilite în acest domeniu şi promovează cooperarea navală regională între aceste trei state.

Însă o evaluare sinceră ar arăta că aceste planuri, deşi eminamente sensibile, se confruntă cu obstacole importante. Cooperarea regională în cadrul unor parteneriate în Europa de Est nu a înregistrat vreun succes în trecut, în principal din cauza divergenţelor între statele din regiune şi a opoziţiei marilor puteri, iar un număr de piedici există şi în prezent.

Politica internă din Polonia şi Turcia îi alienează pe mulţi din Europa şi Statele Unite, din cauza unui viraj vizibil către autoritarism. Ungaria a apucat-o deja pe această cale, iar Grecia se află în centrul atenţiei Rusiei, care urmăreşte să împiedice continuarea integrării în Uniunea Europeană şi NATO.

Moscova a intimidat deja cu succesul Guvernul Bulgariei, în măsura în care Sofia a refuzat în mod public să se alăture oricărui tip de organizaţie în domeniul securităţii colective şi vreunui acord în domeniul naval, o decizie care subminează grav orice şansă reală a unei coordonări navale regionale eficiente la Marea Neagră.

În fine, scuzele Turciei de pe 27 iulie cu privire la doborârea unui bombardier rus la frontiera cu Siria, în noiembrie 2015, complică şi ele aceste eforturi.

La 1 iulie, ministrul turc de Externe Mevlut Cavusoglu a participat la o întâlnire interministerială a unui grup al ţărilor de la Marea Neagră organizat de Rusia la Soci, o călătorie care a oferit şansa negocierii unei apropieri ruso-turce.

O condiţie a acestei apropieri ar fi, probabil, să nu se înfiinţeze vreo organizaţie regională în domeniul securităţii la Marea Neagră şi eforturi de a stimula Ankara să-şi menţină politica de a ţine NATO departe de Marea Neagră pe timp de pace.

În plus, Putin a ameninţat deja că, întrucât România şi Polonia găzduiesc elemente ale scutului american antirachetă, ele vor deveni ţinte ale Moscovei.

Asemenea declaraţii sunt de obicei "tactice", însă ele arată hotărârea Moscovei de a-şi ameninţa vecinii şi sunt proferate cu convingerea că Rusia chiar are potenţialul să intimideze aceste guverne.

La Summitul NATO de la Varşovia, vineri şi sâmbătă, Alianţa ar trebui să nu minimalizeze Marea Neagră, aşa cum ia în considerare. Evenimente recente arată că Rusia o priveşte ca pe "Mare Nostrum" ("marea noatră") şi va bloca orice efort în vederea asigurării unei apărări legitime a statelor membre NATO din regiune, fără a mai menţiona şi Georgia, pe malul de est.

NATO ar putea să fie tentată să se concentreze şi să acorde prioritate Mării Baltice, însă aceată reacţie, de înţeles, este mioapă. Istoria arată că dominaţia rusă la Marea Neagră conduce în mod inevitabil la presiuni asupra părţii de est a Mării Mediterane. Siria este doar ultimul exemplu în acest sens.

Adevărul este că eforturile NATO în domeniul Apărării de până în prezent, deşi substanţial mai bune decât cele de până în 2014, au puţine lucruri cu care să se laude la doi ani de la invazia Ucrainei. Mult mai mult poate şi trebuie făcut pentru a împiedica Rusia să intimideze statele de la Marea Neagră şi colapsul proiectului vital al integrării europene în această regiune.

Europa şi Statele Unite au resursele cu care să susţină popoarele ce vor să rămână libere în faţa imperialismului rus. Însă, întrebarea este au ele, oare, voinţa şi viziunea pe măsura resurselor de care dispun, conchide Stephen Blank.