Iulian Leca: Scenariul de coșmar pentru următorii 3 ani
Am ajuns să trăim, la nici nouă luni de la alegerile care ar fi trebuit să tranșeze un ciclu electoral, clipa în care politic țara e paralizată. Ar fi trebuit să fie patru ani curați de liniște și pace fără alegeri și campanii.
În schimb, înainte de a împlini anul coaliția de guvernare se face țăndări iar premisele unei păci rapide între foștii parteneri din alianță par atât de întortocheate și haotice încât nici detașarea lui Iohannis nu va ajuta la revenirea la normal.
În acest moment criza politică a depășit granițele PNL și curtea Cotroceniului și se extinde de la Palatul Victoria la Parlament și în toate instituțiile cu rol major în administrație și economie. Singura modalitate de a ieși rapid și cu costuri cât mai mici din acest coșmar politic este ca președintele să-și ia mâna cât mai repede de pe Florin Vasile Cîțu.
Nu mică trebuie să vă fie mirarea când auziți cum președintele țării nici nu se gândește să-i dea drumul premierului ajuns un "zombie politic" deja, ci ar visa chiar (mai mult decât orice altceva) să-l înscăuneze și președinte al PNL. Klaus Iohannis știe prea bine că mai are, în teorie, trei ani de petrecut la Cotroceni.
Trei ani devin trei decenii dacă lucrurile scapă de sub control în încercarea de a da viață zombiului politic de la Palatul Victoria. Pentru PSD e un plus nemeritat să-l sprijine pe Cîțu acum când, într-adevăr, premierul este compromis definitiv și fiecare zi cu el la Palatul Victoria înseamnă aur curat pentru adversarii politic.
La cât de orgolios merge vorba că este Klaus Iohannis ar trebui să fie și foarte interesat de cum va rămâne menționat în cărțile de istorie, iar dacă și ultimii trei ani sunt irosiți în crize și blocaje politice atunci soarta președintelui e pecetluită.
Să ne imaginăm ce ar însemna ca Florin Vasile Cîțu să fie ales președinte al PNL și să continue și ca prim-ministru al Guvernului.
Există scenariști care scriu povești cu Florin Cîțu ales președinte al PNL și care va fi ținut la Palatul Victoria până în primăvara anului viitor. Să presupunem că grație unei deloc improbabile stări de urgență și unui calcul politic sadic Florin Vasile Cîțu reușește cumva să treaca iarna marilor scumpiri și ajunge să culeagă ghiocei din curtea Guvernului.
Atunci va fi deja vremea răspunderii politice pentru sărăcia pe care facturile din această iarnă o vor lăsa în casele și portofelele românilor, iar sacrificarea lui Cîțu nu va mai spăla cu nimic răspunderea directă pe care președintele o va avea pentru susținerea și sprijinirea unui prim-ministru compromis și vulnerabil.
Și încă și mai grav de atât. Ce legitimitatea și încredere va mai avea Florin Cîțu în fruntea PNL din momentul în care va fi demis din funcția de premier? Cel mai probabil va trebui ca liberalii să își găsească din nou un lider care să poată evita dezastrul electoral care se anunță a fi anul 2024.
De ce se încăpățânează Klaus Iohannis, așadar, să-l susțină pe Florin Cîțu când asta nu face decât să-i detoneze și mai rapid finalul celui de-al doilea mandat e greu de spus. Cu atât mai greu de înțeles cu cât suntem la mâna celui de-al patrulea val al pandemiei și în buza unei crize economice și sociale cum nu a fost nici măcar în perioada 1996-1999.
Dacă lucrurile vor escalada economic și social, un blocaj politic nu va face decât să adâncească și mai multe efectele crizei. Iar primul vinovat al acestei situații va fi considerat președintele Klaus Iohannis. Până atunci și Florin Cîțu va fi ajuns să fie privit cu milă și îngăduință, ca pe un sărman executant al unui test cu consecințe tragice pentru toată lumea.
Klaus Iohannis nu trebuie să se teamă nici măcar de suspendare, deși dacă va fi să se ajungă acolo e ușor de intuit că nu va avea același succes pe care l-a avut predecesorul său mult mai abil în astfel de situații. E puțin probabil spre deloc să mai aibă genul asta de curaj partidele de astăzi.
Președintele ar trebui să fie îngrijorat în mod real de posibilitatea ca criza care acum e pe punctul de a se pecetlui să nu producă dezastre economice și o criză socială cum România nu a mai experimentat în ultimii 31 de ani.