Constantin Rudnițchi: Mica istorie a felului în care România a reușit să se împrumute la dobânzi negative
Ce ați face dacă ați știi că partenerii dumneavoastră de afaceri au o grămadă de bani cu care nu au ce face? Evident, le-ați propune să vă împrumute.
Așa au stat lucrurile cu împrumuturile făcute de Ministerul Finanțelor în ultimele zile. Toată lumea știa că din 24 februarie a.c., se aplică decizia Băncii Naționale a României de reducere a rezervelor minime obligatorii la pasivele în valută, de la 8% la 6%. În felul acesta, banca centrală le-a dat înapoi băncilor românești aproximativ 600 milioane de euro.
Bani pe care băncile nu aveau practic unde să îi plaseze. În sensul că în România creditarea în euro este dificil de realizat (din motive obiective, precum regulile impuse de BNR, și subiective, legate de faptul că doar exportatorii pot lua un împrumut sănătos în valută), iar în afara României jalea este și mai mare.
Toate piețele financiare internaționale sunt inundate cu bani ieftini și mulți, ca urmare a politicilor monetare făcute atât de Banca Centrală Europeană, cât și de Rezerva Federală americană. Deci, doar asta le mai lipsea băncilor românești, să mai primească încă vreo 600 milioane de euro, prin eliberarea unei părți din rezerva minimă obligatorie de la BNR.
În acest context, Ministerul Finanțelor nu avea de făcut decât un singur lucru și anume să le propună băncilor un împrumut. Ceea ce s-a și întâmplat. Adică, în 25 februarie a.c., la o zi după ce băncilor le-au intrat banii în cont, Ministerul Finanțelor a făcut o emisiune de obligațiuni în euro pe piața internă în valoare de 200 milioane de euro. Interesant este că băncile au încercat să joace tare, adică să ceară dobânzi mari. Nu știm exact nivelul dobânzilor, dar știm că Ministerul Finanțelor a respins oferta.
A fost ca un joc de-a șoarecele și pisica. În care pisica era, de data aceasta, Ministerul Finanțelor, pentru că avea toate atuurile în mână. Responsabilii cu gestiunea datoriei publice știau că băncile „stau pe bani” și nu au multe canale unde să îi plaseze. Știau, deci, că băncile sunt, de data aceasta, „la mâna lor” și au folosit momentul.
La doar două zile după ce a refuzat prima ofertă a băncilor, statul a ieșit din nou pe piață. De data aceasta cu o ofertă de nerefuzat. Cu o valoare mică, 150 milioane euro, și cu o scadență redusă, de cinci luni. Acum, a funcționat.
Băncile au înțeles că este o șansă pe care nu pot să o rateze și au oferit ceea ce statul a vrut și anume bani la o dobândă negativă, respectiv minus 0,11%. În felul acesta, România poate bifa că a reușit să intre în clubul, deja destul de numeros, al statelor care se împrumută la o dobândă negativă, ceea ce înseamnă că pentru creditul luat va da înapoi mai puțini bani decât a primit.
Să fim însă realiști. Ministerul Finanțelor a speculat un moment și bine a făcut. Împrumutul cu dobândă negativă este practic marginal. Adică, scadența este extrem de scurtă, doar cinci luni, iar suma împrumutată este nesemnificativă, dacă avem în vedere nevoia de împrumut a statului român de anul acesta.
Sigur, că Finanțele știu bine că este un moment în care pot lua bani ieftini din piață, dar nu trebuie să „ne îmbătăm cu apă rece”. Marile împrumuturi ale României se fac la maturități mult mai mari și la dobânzi mai înalte.
Desigur, deocamdată, toată lumea este mulțumită: statul pentru că a reușit performanța, de palmares, de a se împrumuta la dobânzi negative, băncile, pentru că au scăpat de o parte de banii în plus pe care îi au.
Momentul adevărului va fi, însă, când statul se va împrumuta cu bani mulți, miliarde de lei, și la scadențe lungi. Atunci, când mizele vor fi mari, vom vedea ce a mai rămas din dobânda negativă de astăzi.