Copiii din alte lumi, fenomene bizare sau simple exagerări

Fetiţa şi mumia egipteană

În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a că­­­zut pe scările casei în care locuia. Medicul chemat în grabă a exa­minat-o amănunţit și a de­cla­rat că fetiţa a murit. Dar o oră mai târziu, când s-a în­tors pentru a completa certificatul de deces, me­di­cul a gă­sit-o pe fetiţă jucându-se cu păpuşa, în pă­tu­ţul ei, relatează Formula AS.

Din momentul acela, Dorothy a început să aibă vise din ce în ce mai frecvente, în care vedea o clă­dire foarte mare, cu coloane, înconjurată de o gră­dină splendidă, plină de flori şi de copaci maies­tuoşi.

Într-o bună zi, mă­tuşa ei a dus-o la Bri­tish Museum și imediat ce a in­trat în ga­le­ria unde erau expuse mumiile egiptene, a început să alerge de colo-colo, ţipând strident, s-a dus lângă o mumie închisă într-un sicriu cu fe­reas­tră de sticlă şi s-a aşezat lângă el. Când i s-a spus că tre­bu­ie să ple­ce acasă, a început să plângă în hohote şi să stri­ge: "Lasă-mă în pace, aceştia sunt părinţii mei!".

De atunci, Dorothy a studiat aproape obsesiv istoria Egiptului antic, ajungând să-i fie discipol lui sir Al­fred Er­nest Wallis Budge, cel ce se ocu­pa de antichi­tăţile egip­­­tene de la British Mu­seum. S-a mă­ritat cu un tânăr egip­tean şi l-a urmat în țara pe care o considera natală. Acolo a în­ceput să ai­bă viziuni cu re­gele Seti, iar în unele nopţi se trezea pentru a scrie în mod au­to­mat, ca după dic­tare, mesaje stra­nii, cu hieroglife.

La 56 de ani, după ce a divorțat, Dorothy a mers în ora­­şul lui Seti, Abydos, pe care îl consi­derase întot­dea­una drept adevărata sa casă. Acolo a luat numele de Omm Seti, pe care l-a purtat până la sfârşitul vieţii. Cer­­­cetările sale au dus la desco­perirea, în jurul pala­tului, a unei grădini uriaşe, pe care o descrisese în mod amănunţit încă de pe vre­mea când era un copil care nu ştia absolut nimic despre Egipt.

Micul american care vorbea tibetana

În aprilie 1932, re­vista americană "Modern Screen" a publicat o po­veste ciudată re­la­tată de ac­torul Mel­wyn Douglas. Când copilul Robin Hull a îm­plinit vârs­ta de cinci ani, a în­ceput dintr-o da­tă, în mod stra­niu, să spu­nă po­veşti foar­te lungi în­tr-o lim­bă ne­cu­nos­cută, dar care părea to­tuşi a fi cât se poate de coerentă.

Un spe­cia­list în limbile orien­tale a re­cu­noscut un dialect uti­lizat în Ti­bet, ţară în care fa­mi­lia Hull nu pusese piciorul ni­ciodată. Intrigat, când a stat de vorbă cu micul Ro­bin, acesta i-a răspuns că învăţase să vorbească limba aceea la şcoală. Cum ma­ma lui l-a contrazis, spunând că nu mer­sese încă la şcoa­lă, copilul i-a răspuns: "Ba da, am fost la şcoală îna­inte".

Ru­­gat de pă­rin­ţii lui Ro­bin, specialistul a făcut o călătorie în Tibet şi a găsit şcoala descrisă de băiat. Toate indicaţiile fur­ni­za­te de către Ro­bin erau ab­­solut exac­te, iar preoţii lama care predau în şcoa­la aceea purtau robe lungi, le­gate la mijloc cu o fu­nie.

Silvia şi Capitoliul

Silvia s-a născut în 1963, într-un spital din Sao Paolo, în Brazilia. Când încă nu împli­ni­se nici măcar o lună, un avion a zburat peste casa fami­liei, în timp ce bunica îi dădea să sugă din biberon.

Copila s-a oprit din mâncat şi s-a uitat la bătrână cu o expresie de groa­ză pe faţă. De atunci, în fie­care zi, cum auzea un avion, în­ce­pea să tre­mure de frică. Când s-a născut so­ra ei mai mi­că, Silvia îi spunea "sorela" sau "bam­bi­na", cuvinte foar­te diferite de cele din limba por­tu­gheză, care este fo­losită în Brazilia. Tot la fel, îi zicea bunicii sale "ma­mina", şi nu "mae", ca şi ceilalţi copii bra­zi­lieni.

La doi ani, Silvia vorbea bine por­tu­gheza, dar îşi puncta frazele cu cuvinte ita­lieneşti, limbă care nu era cunoscută de fa­mi­lia sa. Puţin câte puţin, Silvia părea că regăseşte amin­tirile unei vieţi an­terioare petrecute în Italia, în timpul celui de-al doi­lea război mondial.

Cum familia ei credea în existenţele duble, nimeni nu i-a poruncit să nu mai spună minciuni, cum se în­tâm­plă în majoritatea cazurilor de acest fel. Prin ur­mare, fetiţa a dat frâu liber amin­ti­rilor, iar bunica sa a notat cu regu­la­ritate spu­­sele ei într-un jur­nal personal, pe care l-a ţinut per­­ma­nent.

Când abia îm­plinise trei ani, într-o zi, pe când stătea în bu­că­tărie alături de bunica ei, un avion a trecut pe dea­su­pra casei şi Silvia s-a speriat din nou foarte tare. Apoi i-a povestit bunicii sale: "Când eram acolo, la Ca­pitoliu, un băiat a venit fugind cu o bombă în mâini şi ea a explodat. Alfonsa Dinari a fost ră­nită la cap şi i-a curs foar­te mult sânge". "Şi tu?", a în­trebat bunica. "Eu am fugit şi m-am ascuns în­tr-un colţ." "Şi apoi?" "Apoi eu şi cu prietena mea am ur­cat, am tot urcat". "Aţi urcat scă­rile Ca­pitoliului?" "Nu, bunico, am urcat acolo sus, în cer". "Şi apoi?" "Nu mai ştiu... Cred că am venit aici la voi!"

În 1967, un comerciant le-a ofe­rit pă­rinţilor Silviei un calendar pe ca­re putea fi vă­zută o fotografie a Ro­mei. Silvia l-a luat şi a în­ceput să stri­ge: "Uite Ca­pito­liul! Iată ca­sa unde lo­cu­iam! Uite stân­cile pe care mă că­ţă­ram şi şcoala un­de mergeam!". Era, într-adevăr, Ca­pi­toliul, dar în ca­len­dar nu se spu­nea nimic des­pre el.