MENIU

TRADITII ȘI OBICEIURI de 1 OCTOMBRIE- SFÂNTUL PROCOAVĂ sau SĂRBĂTOAREA PĂRULUI

TRADITII ȘI OBICEIURI de 1 OCTOMBRIE- SFÂNTUL PROCOAVĂ sau SĂRBĂTOAREA PĂRULUI. Prima sa zi a lunii lui Brumărel (Octombrie) era  consacrată, pe vremuri, unui sfânt care nu se regăseşte decât în imaginarul colectiv, e vorba de ,,Sfântul “ Procoavă. Creştinii ortodocşi mai serbează în zilele lunii octombrie Acoperământul Maicii Domnului; dacă nu am şti că altădată acoperământul sau capacul sicriului se numea pocriş sau procovăţ, am crede că nu a existat nici o legătură între sărbătoarea populară şi cea creştină.

TRADITII ȘI OBICEIURI de 1 OCTOMBRIE- SFÂNTUL PROCOAVĂ sau SĂRBĂTOAREA PĂRULUI. Adevărul este că, timp de veacuri, a avut loc un mixaj continuu între fondul precreştin şi creştin, semnificaţia sărbătorii de pe 1 octombrie rezumându-se, în cele din urmă, la importanţa pe care o aveau feluritele acoperitori (procoveţe)  pentru oameni, în special pentru femei, scrie traditionalromanesc.ro.

De altfel, mai peste tot în spaţiul românesc sărbătoarea  Procoavelor era socotită  una a femeilor. Despre originalul sfânt Procoavă se credea că Dumnezeu l-a sfinţit printre primii, dându-i  sarcina de a ...acoperi  pământul cu un prim strat de zăpadă (mai degrabă, de brumă!); tocmai de aceea, fecioarele care duceau lipsă de păr i se închinau cu mare evlavie de ziua sa pentru a le ... acoperi capul cu păr, devenind, după credinţa lor, mai plăcute flăcăilor care îndeobşte nu le băgau mai deloc în seamă ! Speranţa nemărturisită a acestor fete era că astfel se vor mărita mai curând, înţelegând acum mai bine de ce fetele aşteptau cu atâta nerăbdare ziua ,,sfântului” Procoavă!

Deoarece esenţa sărbătorii de duminică rezidă în rugăciunile fetelor de a avea un păr bogat şi frumos, amintim, în continuare, cum era perceput părul, mai ales cel al femeii, în comunităţile arhaice.

Primul lucru care trebuie spus e că a existat o mare grijă pentru păr, această grijă izvorând din convingerea omului de pe vremuri că întreaga sa putere se află în părul de pe cap sau în cel al bărbii. Astfel, se considera că părul rămâne în legătură cu trupul chiar şi după ce a fost tăiat, de aici interdicţia categorică de a arunca părul, acesta trebuind neapărat să fie ars; o cauză a acestei interdicţii venea şi din faptul că o vrăjitoare ar fi putut face mult rău având asupra ei numai câteva şuviţe din părul cuiva. Pe de altă parte, grija pentru păr reieşea şi dinspre asemănarea acestuia cu iarba socotită un fel de PĂR AL PĂMÂNTULUI, putându-ne  imagina câtă grijă arătau ierbii populaţiile de agricultori şi crescători de animale.

În plan social, părul lung era un însemn al puterii, tăierea sa semnificând sacrificiul sau capitularea. Părul fetelor mici, atunci când tuns prima oară, era pus într-o baligă sau la rădăcina unui pom, crezându-se că procedând aşa va creşte lung şi frumos! Fetele care vroiau să le crească părul mai repede foloseau la spălatul capului cânepă şi frunze de nuc furate; cele care doreau să le crească părul cât mai lung trebuiau să-l ungă cu untură de arici, în vreme ce, pentru a nu le cădea părul, fetele nu trebuiau să-şi pună pe caciulă de băiat sau să mănânce desletite.