Tibi Uşeriu, de neoprit! "Medicii nu l-au văzut niciodată aşa. S-au speriat. Dar e OK!!" (VIDEO)
Lupta titanică a lui Tibi Uşeriu şi a tuturor celorlalţi sportivi care participă la ultramaratonul artic, cu cea mai ostilă vreme de pe planetă, este o dovadă a capacităţii omului de autodepăşire. Relatările din jurnalul expediţiei nu mai au nevoie de alte comentarii.
Raport de cursă - ziua 6
TASULEASA SOCIAL·15 MARTIE 2018
Dragilor, eu pot scrie aici nişte cuvinte, dar cuvintele sunt atât de goale de înţeles ...
Am să încerc să aştern pe hârtie lacrimile care ne-au umplut ochii miercuri dimineaţă, atunci când am privit filmarea. Am să încerc, deşi ştiu că nu am cum să reuşesc. Nimeni nu poate aşa ceva.
Mai avea câţiva kilometri până în Inuvik. Gonise din toate puterile, îşi irosise toată energia, cu un singur gând în cap : să iasa de pe Ice Road ...
E ameţit de foame, merge în zig-zag. Se opreşte şi încearcă să mănânce ceva. Nu reuşeşte, corpul nu mai vrea nimic rece, corpul îi cere o mâncare caldă.
Hamul e pe jos, la fel si beţele. Incearcă să se aplece, dar nu reuşeşte. Spatele doare cumplit iar picioarele sunt ca doi copaci înfipţi adânc în gheaţă.
Aşa că îngenunchează. A câta oară ? Nu-şi mai aminteşte. Stie doar că trebuie să se ridice iar. Stă în genunchi şi priveşte în zare, către Inuvik, şi-şi spune : Hai Tibi, încă doi kilometri si mâncăm ceva cald.
Cu greu îşi pune hamul peste umeri, mâinile nu îl ascultă.
Apucă beţele si se propteşte în ele, dar nu reuşeşte să se ridice, beţele fug in toate părţile, aşa că le ia pe rând, cu ambele mâini, ca un copil care învaţă să scrie.
Respiră adânc şi reuşeşte să pună un picior pe pământ. Pauză de odihnă. Respiră adânc, se opinteşte în beţe cu tot ce are şi se ridică ... încet ... ca un moşneag.
Nu a avut putere sa spună nimic. Un pas, încă un pas, încă un pas ... şi s-a pierdut în zare.
A ajuns în Inuvik exact când trebuia. O cifra pe o foaie de hârtie. Miracol... sau nu... ?
Organizatorii îl aşteptau cu trei maşini, dar nu a întors capul către ei, ar fi fost prea obositor. Un pas, încă un pas, încă un pas ... până la capăt. Capătul e Inuvik acum.
Nu l-au văzut niciodată aşa. S-au speriat.
Au venit doctorii şi l-au examinat pe toate părţile. Picioarele umflate, dar fără degerături, doar degetul cel mare, care acum e mai scurt puţin. Piele pe tălpi nu mai are de mult timp, s-a dus treptat, dar în rest ... nimic.
Au ridicat din umeri, ca de obicei : “He is ok !”
Nu a mai sunat. Dimineaţă a plecat ca un uragan. Nu ştim ce s-a întâmplat acolo, dar a gonit toată noaptea ca şi cum cursa atunci ar fi început. Am încercat să îl sunăm, dar nu am reuşit.
Ne-am uitat toată ziua la un ecran, cum zboară cifrele. După câteva ore era la 500km, iar acum mai are un strop şi ajunge la punctul de control. Va ajunge acolo cu 7 ore mai repede decât planul ... Halucinant !
Nu ştim ce e acolo, nu ştim de ce goneşte aşa, ştim doar că ar fi bine să nu se pună nimeni în calea lui.
Mai sunt sub 100km până la final !
Anul trecut, la plecarea din CP7 a spus : “Ne vedem în Tuk, eu până la final nu mă mai opresc !”
În mod normal ar fi trebuit să termine cursa în noaptea de joi spre vineri, dar la cum goneşte, e posibil sa termine joi spre seară.
Oameni dragi, oameni frumoşi, haideţi să îl însoţim până la final ! Un strop mai este !