SEIFUL APOCALIPSEI. Ce se află în el poate SALVA omenirea în cazul unui CATACLISM
Un grup de cercetători a înfiinţat o bancă de seminţe pe insula Spitsbergen, arhipelagul Svalbard, menită să conserve în condiţii de siguranţă biodiversitatea agricolă şi să salveze speciile de plante aflate pe cale de dispariţie.
Svalbard Global Seed Vault, Banca Mondială de Seminţe Svalbard, poate trece drept un decor dintr-un film futurist al lui Stanley Kubrick, relatează BBC. Clădirea, care pare că ţâşneşte dintr-un versant de pe insula Spitsbergen, Norvegia, şi care străluceşte într-o nuanţă de albastru în timpul lungilor nopţi polare, are un rol mult mai important, însă.
Numită şi "Seiful Apocalipsei", construcţia a fost amenajată pentru a păstra biodiversitatea agricolă şi pentru a salva speciile de plante aflate pe cale de dispariţie, fie din cauze naturale, fie ca urmare a unei catastrofe. Teoretic, varietăţile de seminţe stocate în nordul Norvegiei ar putea să repună pe picioare agricultura chiar şi după un cataclism care ar distruge toate culturile din lume.
Insula Spitsbergen, din arhipelagul Svalbard, a fost aleasă datorită condiţiilor ideale pentru păstrarea seminţelor pe termen lung. Insula nu prezintă activitate tectonică, este acoperită de permafrost şi se află la 130 de metri deasupra nivelului mării, fiind ferită de inundaţii chiar şi în situaţia în care calota glaciară s-ar topi. Chiar şi în situaţia în care instalaţiile electrice, care menţin temperatura constantă la -18 grade Celsius, ar ceda, izolaţia naturală şi artificială a construcţiei ar face să treacă mai multe săptămâni până când temperatura ar ajunge la nivelul de la suprafaţă, de -3 grade Celsius. Banca de seminţe se află la 120 de metri în interiorului unui munte de pe insula Spitsbergen, situată la 78 de grade latitudine nordică, la doar 1.300 de kilometri de Polul Nord.
Svalbard Global Seed Vault păstrează mai mult de 700.000 de mostre distincte de seminţe. "Ar fi greu să relatezi istoria omenirii fără să faci referire la ce se află în această cameră", spune Cary Fowler, unul dintre iniţiatorii proiectului. Totuşi, multe dintre speciile pe care omenirea s-a bazat de-a lungul timpului au dispărut complet. 86% dintre varietăţile de mere crescute în Statele Unite nu mai există în prezent, spre exemplu. La fel ca şi conopida Old Cornish, perele Ansault care aveau "o savoare delicioasă de unt" şi în jur de 90% dintre varietăţile de fasole, mazăre, alune, cartofi sau orez care erau cultivate la începutul secolului trecut. Ce a cauzat însă acest lucru?
De-a lungul timpului, fermierii au combinat şi au introdus noi varietăţi şi specii de plante şi animale deopotrivă. Aşa cum specia canină, spre exemplu, are diferite rase, fiecare specie de plante are numeroase soiuri şi varietăţi. Puţini dintre noi ştiu că grâul folosit pentru a face pâine astăzi este diferit de cel care se folosea acum douăzeci de ani, la aceeaşi reţetă.
Producţia în masă a dus la omogenizarea speciilor utilizate des în agricultură. În Statele Unite, spre exemplu, zecile de rase de bovine care erau crescute odată au fost înlocuite de rasa Holstein. În prezent, aceasta reprezintă în jur de 90% din totalul vacilor de lapte din SUA şi 94% dintre bovinele din Ţările de Jos. Rasele şi varietăţile mai puţin valoroase din punct de vedere comercial, fie din cauza producţiei prea mici sau prea lente, din cauza aspectului sau a faptului că nu rezistă bine la transport, sunt marginalizate şi eliminate din producţie. Spre exemplu, unele varietăţi de castan american, produse de bază odinioară, sunt prea rare pentru a mai fi comercializate pe scară largă, iar unele rase de animale, ca vitele Kerry sau caprele Arapawa, numără mai puţin de două sute de exemplare în prezent.
Căpşunile Klondike şi Tangi, din Lousiana, "dulci şi gustoase", au fost eliminate din producţie acum câteva zeci de ani, spune Richard McCarthy, directorul organizaţiei Slow Food USA, pentru că erau prea mici şi nu rezistau transportului pe distanţe lungi. "Acum putem cumpăra căpşuni pe tot parcursul anului, mari, frumoase, dar care nu au niciun gust", adaugă el.
Totuşi, de ce ne-ar interesa dispariţia anumitor varietăţi, atât timp cât acestea sunt înlocuite cu soiuri mai bune, mai productive şi mai rezistente la boli? "Diversitatea", spune McCarthy, "este cea mai simplă şi mai ieftină metodă de a susţine agricultura". Dacă depindem de un singur soi de plante sau o singură rasă de animale, suntem expuşi la vulnerabilităţi.
Un exemplu clasic al acestei ameninţări este reprezentat de Marea Foamete din Irlanda, de la jumătatea secolului al XIX-lea. Atunci, două treimi din populaţie depindea de agricultură, iar marea majoritate a ţăranilor se hrănea aproape exclusiv cu cartofi. Din cauza axării întregii recolte pe o singură varietate de cartofi, când aceasta a fost afectată de mană, o boală a plantelor, întreaga ţară a fost cuprinsă de o foamete generalizată. Aproape un milion de persoane au decedat şi tot atâtea au emigrat, ceea ce a dus la o scădere a populaţiei cu 25%. Marea Foamete a lăsat Irlanda schimbată semnificativ din punct de vedere demografic, dar şi politic şi cultural.
"Diversitatea este poliţa noastră de asigurare", spune McCarthy, iar gândul că Fowler şi echipa sa păstrează sute de mii de mostre de seminţe în nordul îngheţat, care ar rezista şi în cazul unei catastrofe nucleare, nu poate decât să ne liniştească.