Secretele din ambasada plutitoare a României. Bricul MIRCEA împlinește 75 de ani

Dana militară a portului Constanţa. Fregatele Regina Maria şi Regele Ferdinand dorm de-o parte şi de alta a unui cheu, cât un stadion, spălat proaspăt de o ploaie rapace. Se asortează între ele, printr-un gri-marin care impune sobrietate. Miroase a vopsea, a motoare şi a militărie încă de la barieră. „Sunt ca leii, numai că nu mai au colţi şi gheare. Au doar ochi şi urechi”, îmi spune un bătrân ofiţer de marină, care mă însoţeşte. În spate de tot este Bricul Mircea. Veghează înţelept şi impunător către distrugătorul american „Donald Cook” care aspiră lacom, prin furtune uriaşe, dintr-un tanc cu combustibil ce poartă o siglă alb cu roşu, a unei companii petroliere ruseşti.

Bricul este singurul viu din toată dana. Culorile galben şi alb, ce-l îmbrăca, îl transformă, de la depărtare, într-un giuvaier cu pietre albe semipreţioase, opace, pe post de vele, sugrumate perpendicular cu catargul. Dar nu numai culorile îl umplu de viaţă, ci şi agitaţia de la bord. Se ţipă, se dau ordine, se dă cu mătura. Peste numai câteva ore bătrâna ambarcaţiune nu va mai fi doar navă-şcoală. Trebuie să părăsească Constanţa ca „ambasadă" a României. Bricul urmează să ia parte la un eveniment care i-ar fi năucit pe primii stăpâni ai Pontului Euxin: Regata Mării Negre – prima organizată vreodată, în cadrul căreia 16 de nave cu vele, din nouă state, se vor întrece prin forţa vântului.

O „chestie” de nuanţă

La bordul Bricului Mircea puntea luceşte. Dacă nu ar fi sfârşitul lui aprilie ai spune că e acoperită de o pojghiţă de gheaţă. Şi sticleşte atât de tare încât îţi lasă senzaţia că abia ai călcat, fără să vrei, pe capacul unui pian, proaspăt ceruit. Un pian nemţesc chiar, pentru că acum trei sferturi de secol, pe 17 mai, bătrânul Bric era luat în primire de români, tocmai de la şantierul naval din Hamburg, Germania, în urma unei chete naţionale. Astăzi este poate mai impunător ca atunci. Ca navă-şcoală a marinei militare româneşti a adunat un munte de amintiri şi a oferit, la rându-i, mai mult decât atât cadeţilor dar şi celor care au ajuns la bord cu un aparat de fotografiat în mână.

„Numele şi prenumele, vă rog!”, mă întâmpină cadetul de serviciu, îmbrăcat la patru ace. Vis-a-vis de cabina de veghe, pe puntea centrală, între două uşi de metal fără unghiuri ascuţite, sunt multe trese pe umeri. Comandantul navei, înconjurat de secund şi ofiţeri, se impune de la depărtare numai prin statură. Chiar dacă-i lângă catargul principal. Cu ochi ca de vultur, salută protocolar şi dispune să fie pregătită pentru oaspeţi cabina „Ofiţer Superior 1”, una dintre puţinele camere, în adevăratul sens al cuvântului, de la bordului vasului. La provă, în cazarmă, se doarme în hamace. Dimineaţa se strâng şi în locul lor se montează şi se demontează mese şi bănci, de trei ori pe zi. „Este în primul rând o«chestie» de nuanţă”, îmi explică mai târziu un student cum e viaţa din cazarma Bricului.

Cabina de ofiţer are cel mult patru metri pătraţi. E îmbrăcată cu un pat, o canapea, o masă, un dulap, o chiuvetă şi un sfert de birou sub care se află un calorifer fierbinte . Spaţiul este exploatat la maximum. Multe sertare răsar din locuri din care nu te-ai fi aşteptat. Totul emană o aromă de şelac şi metal, despre care marinarii cu experienţă spun că este mirosul specific al oricărei nave.

Emoţii, onoare şi patrie

„Deşteptarea, Deşteptarea, Deşteptarea!”, se aude din boxa care cu o seară înainte arunca în cabină refrene ale unor cântece romantice, transmise de un post local de radio din Constanţa. Este ora cinci şi 30 de minute, iar o sonerie isterică ia locul vocii milităreşti care anunţa trezirea. Afară, prin cele două hublouri, se disting cu greu siluetele macaralelor amorţite din dana comercială. Doar câţiva pescăruşi răguşiţi se aud prin ceaţa care e pe cale să se ridice. În câteva minute, prin viscerele navei, se aleargă.

Este o zi mare. Chiar şi pentru cei mai vechi de la bord. Mulţi studenţi vor ieşi pentru prima dată în larg, iar emoţiile, aşa cum e firesc, se transmit. La ora şase este apelul. Personalul permanent al navei se aliniază pe punte, de-o parte şi de alta a catargelor. Se face prezenţa şi se împart sarcinile. Totul se termină abia când încep să-şi facă apariţia primii civili pe cheu. Majoritatea sunt rudele cadeţilor. Îmbrăcaţi în uniforme ochioase aproape toţi se frământa şi aruncă, pe furiş, câteo privire peste tribord în aşteptarea apelului. Încet-încet forfota de pe Bric începe să se contopească cu cea de la bordul fregatelor vecine iar bliţurile, care mătura navele militare, scad în intensitate, odată cu împrăştierea norilor.

Umbra sultanului

Printre cadeţi se numără opt străini. Îi recunoşti cu uşurinţa datorită uniformelor care fac notă discordantă între cele ale cadeţilor români. Printre ei, îmbrăcat din cap până în picioare în alb, cu pantofii ca oglinda, asortaţi la uniformă, este şi Mustafa Atilla Türkan. Lucru de neconceput în urmă cu aproape 140 de ani, în plin Război de Independenţă cu Înalta Poartă, când alor noştri li se acriseră de strămoşii săi, după sute de ani de „turism de afaceri”, la nord de Dunăre. Cazon, Mustafa răspunde la apel „prezent” de-ai zice că-i român sadea. Are privire mândră şi este puţin vorbăreţ. La fel ca şi conaţionalul său, alături de care îşi face ucenicia pe Bricul Mircea.

Marina militară turcă nu are o navă-şcoală în adevăratul sens al cuvântului, cu toate că Ankara reprezintă o forţă navală redutabilă în Marea Neagră şi în Marea Mediterană. 150 de nave de război, la care se adaugă şi cele şase submarine, par un adevărat Goliat în faţa Forţelor Navale româneşti care numără în jur de 45 de nave şi care nu se află toate, simultan, în serviciu. Astfel, e greu de înţeles cum cadeţii turci au la dispoziţie doar o ambarcaţiune care aduce mai degrabă cu un pescador de dimensiuni ridicole . Din acest punct de vedere, marina militară românească este departe. Bricul Mircea permite la bord un echipaj de 200 de persoane din care mai mult de 120 studenţi, fie ei şi străini, ca-n cazul lui Mustafa.

"Mare uşoară!”

Fără ordin, totul încremeneşte brusc iar pe navă se distinge cu greu murmurul mulţimii curioase. Se aude doar vântul, preţ de câteva zeci de secunde. „Ridicarea pavilionului şi a marelui pavoaz!”, răsună puntea, la ora opt fix.

Pe Bricul Mircea ordinele se transmit prin boxe. Sunt multe la număr. Mai puţin în sala motoarelor, acolo unde nu-şi au rostul din pricina zgomotului infernal. În fiecare incintă, chiar şi la duşuri, există câte un difuzor.

Tot printr-o boxă se pune capăt momentului solemn iar studenţii se împrăştie, pe pământ, între rude şi prieteni. Se fac poze, taţii îşi îmbărbătează fiii, se plânge. În 10 minute e plecarea, spre portul bulgăresc Varna. După figurile amare... sunt prea puţine pentru cadeţii care vor sta, pentru prima dată în viaţă, aproape o lună de zile pe mare.

O carte şi o ciocolată sunt ultimele lucruri care ajung la bord, din mâna tremurândă a unui întârziat. A ratat momentul de „la revedere” iar iubita sa, una dintre cele trei studente aflate în echipaj, îi strânge mâna un moment, îngăduitoare, stând parcă pe poante de balerină, peste tribord. Îşi mărturisesc din priviri sentimentele în timp ce în jurul lor se aude, din zeci de guri, „Mare uşoară!”. Sirena Bricului anunţă plecarea iar un remorcher tabagic desprinde lent, de cheu, bătrâna navă.

Bucătărie de „furtună”

La ieşirea din port miroase a mare, a pârjoale şi a ciorbă de perişoare. La pupă, privind în zare poţi să strângi întreaga dană militară a portului Constanţa într-un pumn, cu tot cu cele două fregate, submarinul Delfinul şi distrugătorul Mărăşeşti.

Pe punte încep exerciţiile.Cadeţii urcă şi coboară de pe catarge iar parâmele se transformă în colaci dichisiţi, de jur-împrejurul navei. Totul se aşază într-o ordine firească. Mai puţin în bucătărie unde, într-un haos organizat, se munceşte pe brânci. În două ore trebuie hrănite peste 100 de guri, cu trei feluri de mâncare. Iar de acest lucru este responsabil Corneliu Dumitru, maistru bucătar de armată de 21 de ani . Este stăpân peste patru marmite imense, trei cuptoare, un malaxor şi o plită cu patru ochiuri, fiecare de mărimea unei roţi de maşină. Întreaga bucătărie poartă încă urmele unei emisiuni culinare care a transformat locul într-un adevărat câmp de bătălie, în urmă cu un an. „Cu ce avem aici am făcut şi pizza şi şaorma pentru echipaj. A fost mai greu cu lipiile, că a trebuit să le facem cu o noapte înainte”, zice mândru maistrul Dumitru, aruncând o mână de pătrunjel în ciorba de perişoare.

Dar bucătăria Bricului a putut mai mult decât atât. În 2004, când s-a plecat din Palermo, în primul marş peste Atlantic, nava a nimenrit în mijlocul unei furtuni de gradul nouă. Asta înseamnă, pe scara Beaufort, valuri de 10 metri şi vânt de aproape 90 de kilometri pe oră. „Şi atunci am făcut tot ciorbă, dar nu de perişoare”, îşi aminteşte, cu un zâmbet victorios în colţul gurii, bucătarul.

O oală imensă cu suc de roşii îşi face loc pe plită, lângă o tigaie-mamut în care se prăjesc gogoşi. Peste umărul maistrului, prin hublourile bucătăriei, un dragor maritim salută Bricul. Pe punte nicio mişcare. Tot echipajul priveşte nostalgic către navă-şcoală.

„Chirurgul” lui Mircea

Furtuna din 2004 a pus la grea încercare atât Bricul, cât şi echipajul său. Singurul ce-a avut de suferit a fost doar Mircea – galionul de la prova navei, ce-l întruchipează pe domnitorul care a ajuns cu stăpânirea Ţării Româneşti până la „Marea Cea Mare”. Oceanul a rupt, lacom, aşchii din el timp de patru zile, cât a durat urgia. Dar astăzi, după 10 ani, nu se mai vede nicio măcar o cicatrice. Atunci a ajuns ca nou pe coasta de Est a Americii de Nord, datorită lui Ion Stoian, şeful maiştrilor de la bord. „L-am reparat cu ce-am avut în magazie”, rememorează cel căruia întreg echipajul îi spune, în semn de respect, „preparatorul fizic”. A urcat la bordul Bricului în 1999, iar în prezent este cel mai vechi membru al echipajului. „Dacă Dumnezeu mi-ar da tinereţe, n-aş pleca de aici”, continuă el, făcându-şi ordine pe bancul de lucru din atelierul de tâmplărie. Putea să iasă la pensie încă de acum trei ani, însă nici nu vrea să audă de acest lucru. „Mai am treabă aici”, încheie voios bătrânul maistru, în timp ce boxa din atelier ordonă cadeţilor, din nou, ocuparea posturilor de manevră. Afară, se înalţă în depărtare Farul din Varna.

Pavilion românesc, în Cadrilater

Timona Bricului se răsuceşte spre tribord cu sunet agasant de pinion. Cu staţia de emisie-recepţie în mână, îmbrăcat într-un negru impunător, comandantul Gabriel Moise, scrutează, cu binoclul, malul bulgăresc şi intrarea, păzită de stabilopozi, a portului Varna. Ordinele pentru cel care manevrează timona vin de sus, la propriu. Comandantul este urcat pe cabina de comandă, locul de unde poate observa întreaga navă şi împrejurimile. Cu motoarele pe „foarte încet”, Bricul stârneşte, doar la dezvăluirea catargelor cu velele strânse, o rafală de bliţuri dinspre cheu. Este cel de-al nouălea velier de talie mare care ajunge în Varna, pentru a se alinia la startul Regatei.

De nicăieri răsare o navă-pilot a administraţiei portuare bulgăreşti, iar la bordul navei urca din mers un civil, îmbrăcat jumătate în roşu. Fiecare port din lume are astfel de specialişti care cunosc în detaliu căile navigabile locale şi care secondează timona, la intrarea în dane. Comandantul comunică în engleză cu oaspetele de la bord, prin fraze cheie, scurte şi eficiente.

Comandantul-gentleman

Acum 25 de ani, în vara lui 1989, cadetul Moise dormea în hamac, la prova navei, alături de câteva zeci de studenţi, proaspăt intraţi în academie. Era în anul I, stagiul de practică. „Viaţa se vede altfel din hamac, faţă de cuşetă”, îşi aduce aminte actualul comandant. Ca să ajungă aici a plecat de jos. Iar în marinărie asta înseamnă că a plecat chiar de sub chilă. A fost pe rând scafandru de luptă, ofiţer responsabil cu navigaţia şi al doilea om pe o navă blindată, la Dunăre. Nu şi-a imaginat vreodată că avea să revină la bord, după nouă ani de la absolvirea Academiei, în calitate de Secund. Era fix perioada în care Bricul era la reparat pe şantierul naval de la Brăila. Moment care îl face astăzi să se numere printre cei trei membri ai echipajului care au văzut nava dezbrăcată de secrete .

În 2006, la doar 36 de ani, a devenit cel de-al treisprezecelea comandant al Bricului, iar predecesorul său i-a oferit un fluier - un obiect-simbol care a stat pe acelaşi birou, preţ de aproape 30 de ani. „Înainte, demult, pe corăbii, ordinele se dădeau cu fluierul. Exista un cod de semnale. Cu fluierul se ridicau velele, cu fluierul se coborau. Îl folosesc tot timpul şi recunosc că am mare grijă de el”, spune, oarecum crispat, strângându-l în pumn. Respectul pentru istorie are corespondent şi în relaţia cu echipajul. Comandantul s-a impus de-a lungul anilor prin profesionalism şi, mai ales, prin aşa-numita politeţe militară. Când vorbesc despre el, subalternii îi spun „gentlemanul”, pentru că „orice problemă ai avea... el vine cu două soluţii - ambele în avantajul tău”, îmi explica cu puţin timp înainte un membru din echipajul permanent al navei. “Politeţea militară trebuie să fie şi de sus în jos. Aici, la bordul Bricului, e verificată de ani buni treaba asta”, încheie comandatul.

Regata din „Putinus Euxin”           

Comandantul Moise comunica greu, prin pilotul de la bord, cu căpitanii celor două remorchere care preiau Bricul de la intrarea în port. Un sunet de sirenă, parcă venit din pieptului vreunui pahiderm, dezmorţeşte întreaga Varnă şi se izbeşte, instantaneu, sub formă de ecou, de frunţile celor de pe punte. În port e aglomeraţie iar remorcherele torc leneş, lipite de coca navei. Bricul este întors, fără grabă, cu prova către far. 40 de minute durează până când se aruncă bandulele şi se lasă ancoră. Timp în care amiralul Vergil Chiţac, cel care comandă marşul Bricului, şi care păstoreşte totodată studenţii de la bord, priveşte către celelalte veliere ce dorm, legănate de valuri. „E cel mai frumos de-aici, aşa-i?”, zice puţin emoţionat, inspirând aerul rece de seară, care cuprinde puntea. Bricul Mircea este, pe bună dreptate, cea mai „senină” ambarcaţiune din cheu. În faţă este velierul rusesc Mir, vopsit într-un albastru spoit, iar în spate încă şapte, dintr-un total de 16 ambarcaţiuni înscrise la Regată, nu foarte ochioase, toate sub pavilionul Moscovei. Între ele şi Nadezhda care, la ordinul lui Vladimir Putin, s-a prezentat la Regata din Marea Neagră, lăsând în urmă portul Vladivostok, de pe malul Pacificului, încă din luna februarie .

O linişte apăsătoare se lasă în port, odată cu amuţirea motorului. Soneria navei, spânzurată de tocul cabinei de veghe, se agită iar. Semn că nava nu mai este în mişcare. Prin boxe se ordonă, sec, închiderea tuturor hublourilor de la babord. Mâine este din nou o zi importantă. Bricul se transforma în ambasadă, şi nu trebuie să arate asimetric pe partea vizitatorilor.

Ambasada plutitoare a României

La ora şase dimineaţa puntea este spălată de două ori. Şi nici măcar nu este lăsată să se usuce de bună-voie. Manevrate cu dibăcie de doi studenţi, nişte lame de cauciuc, cu cozi ca de mop, o lasă zvântată în bătaia soarelui care stă să se ridice .

Cadeţii sunt îmbrăcaţi de gală. E şi firesc. Fiecare dintre ei, prin rotaţie, se va transforma în ghid al navei. „Şi-a câştigat numele şi renumele de ambasadă a României. De fiecare dată când ajunge într-un port este plin(n.r. - Bricul) de vizitatori”, explică amiralul, anticipând numărul impresionant de curioşi care aveau să urce la bord, în următoarele ore. Nu este la primul marş de acest gen şi cunoaşte în detaliu efectele pe care le produce prezenţa lui Mircea în porturile lumii. Efecte care sunt cu atât mai electrizante în rândul românilor rătăciţi prin lume. „Erau emoţionaţi, fără îndoială, când călcau pe o bucată din România. Dragostea de ţară rămâne...”, îşi aminteşte comandantul marşului de escalele făcute în trecut, pe diverse continente.

În cei 75 de ani, bătrânul Mircea a primit nenumăraţi vizitatori la bord. Dar cei mai mulţi au fost cu certitudine după 1989, când nava a părăsit mai des Marea Neagră. Cum un marş costă de la câteva mii de dolari până la zeci de mii, în funcţie de distanţă, Ceauşescu i-a limitat autonomia doar la apele teritoriale ale României, după anii '70. „Să ştiţi că navele astea şcoală sunt ca vinul: cu cât sunt mai vechi cu atât sunt mai bune”, continuă amiralul făcând referire la velierul rusesc Sedov, ambarcaţiunea-senior a Regatei, mai bătrână cu 18 ani ca Mircea.

O regulă nescrisă spune că în viitorul nu foarte îndepărtat Bricul va deveni navă-muzeu, iar locul, aşa cum ar trebui să fie normal, îi va fi luat de un nou velier-şcoală. Şi cu puţin noroc, unul conceput şi realizat chiar aici, în România. „Şantierul naval de la Galaţi a construit recent o navă-şcoală pentru statul Oman. Se poate ca noi să construim un bric, fără discuţie!”, încheie amiralul cu o urmă de optimism în voce. Până atunci însă, Mircea mai are de străbătut multe mări şi mai are de şcolit câteva generaţii de cadeţi. Iar acest lucru îl face să reprezinte pentru marină militară românească, la propriu dar şi la figurat, o navă albă pentru zile negre. Întocmai ca înaintaşul său.

Carte de excelenţă

*peste 300.000 de mile marine parcurse în 75 de ani.

*peste 100.000 de mii de vizitatori primiţi la bord, în porturile din întreaga lume.

*peste 6.000 de cadeţi instruiţi.

Ştiaţi că...

...Bricul Mircea nu este de fapt un bric? Numele i-a rămas de la predecesorul său, construit în totalitate din lemn, care a servit marinei militare româneşti timp 50 de ani, până în anul 1932. Vechea navă-şcoală a fost confiscată şi returnată, ulterior, de sovietici. Actualul Bric Mircea este o navă tip barc clasa A, construită din metal.

...pentru navigația „tradiţională” Bricul folosește 23 de vele, adică aproximativ 1800 de metri pătraţi de pânză?

... în prezent navă-şcoală Mircea mai are patru „surori”: Eagle – sub pavilion al S.U.A., Gorch Foch – sub pavilion al Germaniei, Sagres – sub pavilion al Portugaliei şi Tovarisci – sub pavilion al Rusiei?

... vechiul Bric Mircea a transportat, într-o casetă din argint aurit, inima reginei Maria, la reşedinţa Casei Regale din Balcic?

Intră și in GALERIA FOTO pentru a vedea mai mult imagini cu BRICUL MIRCEA!