Regele a murit! 100 de ani de la sfârşitul lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen
Peleş, 27 septembrie 1914. Trecuse de ora 5:30 şi pentru colonelul Paul Angelescu, adjutant regal, era o dimineaţă neobişnuit de agitată. Ca prin vis, i se pare că aude zgomote de paşi dincolo de uşa dormitorului său. Apoi, linişte... şi din nou mişcări care trădează oameni grăbiţi. Şi, în fine, un ciocănit puternic care îl face să tresară. Uşa de la camera sa se deschide şi îl vede intrând pe Ion Mamulea, medicul personal al regelui: „Sculaţi, domnule colonel, şi vă îmbrăcaţi pentru a lua toate măsurile necesare, anunţând şi la Bucureşti pe primul-ministru de o mare nenorocire: regele a murit!”. Angelescu se îmbracă în câteva secunde, apoi se repede spre scara care ducea la apartamentul suveranului. Urcând câte două trepte, intră în dormitorul regelui. Îl vede în pat şi are impresia că doarme, însă regina Elisabeta îi spune: „Iubitul nostru rege s-a stins ca un pui!”
Sâmbătă, 27 septembrie 1914
Ştirea morţii întemeietorului Regatului s-a răspândit în Capitală începând cu ora 8 şi, în primele momente, atitudinea generală a fost de respingere. Era un zvon într-un oraş în care zvonul făcea parte din viaţa cotidiană. Se vorbea cu reţinere, mai mult în şoaptă, pentru că o astfel de veste părea de necrezut. Psihologic, era perfect explicabil: Carol I domnise 48 de ani şi cei mai mulţi dintre români nu cunoscuseră un alt suveran.
În instituţii liniştea era apăsătoare. Afară, pe alei sau pe trotuarele bulevardelor, oamenii intrau în vorbă, uneori fără să se cunoască. Domni cu figuri grave şi cu voci joase se străduiau să pună cap la cap frânturi de informaţii, nu înainte de a le trece prin sita scepticismului: „Dar dumitale cine ţi-a zis?; Şi ai certitudinea că e aşa?”.
Brusc, inevitabilul! Telefoanele oficiale încep să sune, iar ziarele scot ediţii speciale, titrând „Moartea Regelui Carol I”.
Viaţa publică bucureşteană a fost rapid cuprinsă de paralizie. În semn de doliu, sediile administrative, şcolile, băncile, magazinele au început să se închidă, nu înainte de a arbora drapelul în bernă. Oamenii, neştiind ce altceva să facă, au ieşit în număr mare în stradă. Derutaţi, s-au îndreptat în linişte spre Palatul Regal, unde li s-au pus la dispoziţie registre pentru condoleanţe.
Autorităţile iau primele măsuri: în armată se anulează toate învoirile şi se suspendă instrucţia. În oraşe, edificiile publice şi monumentele sunt acoperite de doliu, la sate se anunţă prin afişe moartea Majestăţii Sale. În câteva ore, întreaga ţară află despre marea pierdere. Populaţia se adună spontan în faţa primăriilor, pe Dunăre vapoarele coboară drapelele la jumătatea catargelor... Timp de şase zile, până când, la Curtea de Argeş, sicriul regelui va fi coborât în mormânt, România a trăit o stare reală de tristeţe, consumată decent şi sobru, exact aşa cum a fost caracterul celui pe care îl plângea.
Sfârşitul unei domnii de 48 de ani
Se ştia de mulţi ani că regele era suferind cu inima. Uneori, pentru a se trata, pleca în călătorii mai lungi în străinătate. Dar ziarele spuneau că, în ultimii ani, prin grija medicului Ion Mamulea, suveranul începuse să se simtă mai bine. Cu cinci luni mai înainte, la 20 aprilie 1914, a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 75 de ani – şi se aştepta anul 1916, când, la 10 Mai, naţiunea întreagă ar fi aniversat, alături de el, o jumătate de secol de domnie.
A venit însă vara anului 1914, cu toate nenorocirile ei. A fost atentatul de la Sarajevo, urmat de începutul unui război care a cuprins repede părţi din Europa, Africa şi Asia (şi care va continua să se extindă an de an). Regele României a dorit ca armata română să lupte de partea Germaniei şi a Austro-Ungariei, insistând, în acest sens, asupra tratatului de alianţă din 1883. Liberalii, în acel moment cea mai puternică forţă politică din regat, au impus neutralitatea. Iar această neutralitate a început să-l macine pe bătrânul Carol, care nu a uitat nicio secundă, în cei 48 de ani de domnie, că este un Hohenzollern.
Sunt multe mărturii care îl prezintă pe rege, în lunile august-septembrie, ca fiind abătut şi dezamăgit, încercând să găsească o soluţie care să împace conştiinţa sa, care îl obliga să lupte alături de Puterile Centrale, cu ceea ce doreau supuşii săi, şi anume, să nu fie sprijinită în niciun fel Austro-Ungaria, care în acel moment deţinea teritorii în care românii erau majoritari, dar în care le erau încălcate drepturile politice şi culturale. Alexandrina Cantacuzino, o apropiată a familiei regale, îşi aminteşte: „ultima oară când am avut cinstea să-l văd pe Majestatea Sa la dejun la castelul Peleş, pe o zi mohorâtă din august 1914, după declararea războiului mondial, părea îngândurat, plecat parcă dintre cei vii; era o statuă de piatră care acoperea clocotul izvorât dintr-un grozav zbucium sufletesc”.
Pe la jumătatea lunii septembrie s-a simţit atât de rău încât „fu silit să rămână în casă timp de câteva zile şi să suspende audienţele şi orice muncă” („Universul”, 28 octombrie 1914). Apoi, a dat impresia că se întremează...
Miercuri, 24 septembrie 1914, regele a putut fi văzut coborând de la Peleş. „Pe când se plimba, au căzut primii fulgi de zăpadă la Sinaia” („Adevărul”, 28 septembrie 1914).
Joi, Carol I a avut o întrevedere cu ministrul de Interne, Vasile Morţun, şi una cu şeful Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman.
Continuarea pe historia.ro