MENIU

Pastila pentru suflet - Ce este icoana nefăcută de mâna omului - Toți credincioșii trebuie să știe asta

Pastila pentru suflet

Rugăciunea zileiRugăciune către Sfântul Prooroc Samuel„Astăzi pomenirea ta, de Dumnezeu purtătorule, ne-a răsărit nouă ca soarele, cu preaîndestulată strălucire a darurilor, luminând sufletele celor ce te cinstesc pe tine şi gonind negura răutăţilor. Pentru aceasta, toţi te mărim pe tine.” 

Gândul zilei

„Rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și, de va fi făcut păcate se vor ierta lui!”- Iacov 5,15

Știai că?

Icoana reprezintă o înfățișare a sfinților sau a unor evenimente importante din ortodoxie. Acestea sunt expuse în biserică, în diferite mărimi și stiluri pictate, cât și în casele creștinilor. Există și icoane făcătoare de minuni, cu o istorie deosebită, cum ar fi icoana Maicii Domnului cunoscută sub numele Prodromița sau icoana nefăcută de mâna omenească. Primele icoane au fost pentru cinstirea și înfățișarea Domnului nostru Isus Hristos, Maicii Domnului, a apostolilor, sfinților și îngerilor.

Pilda zilei

Pietricelele albastre

„Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ. Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi se lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi! De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii. Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre. Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate. Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică. Totuşi lucrurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă. Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv. Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii. Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit! Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii. Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii. Oh, nu, au exclamat amândouă, dându-şi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.

Citiți finalul pildei pe realitateaspirituala.net.

 

Mai multe articole despre:
pastila pentru suflet