MESAJE DE PAȘTE. Pastorala Mitropolitului Moldovei, Teofan

Iubiţi fraţi preoţi,

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Trăim în aceste zile sub semnul Învierii Domnului Hris­­tos. Mărturisirea că „Hristos a înviat!” şi confirmarea aces­teia prin cuvintele „Adevărat a înviat!” aduc în suflet o stare de pace, seninătate şi, mai ales, de bucurie.

De ce, oare, simţim mai multă bucurie de Paşti decât în alte zile ale anului? De unde vine aceasta? Ce anume aduce atâta mulţime de oameni la biserică în noaptea Paştilor?

Sunt întrebări spuse sau nespuse care aşteaptă răs­puns pentru a conştientiza mai adânc şi mai real frumuseţea şi bucuria acestei sărbători.

Sfânta Evanghelie, Vestea ce Bună, începe cu mărtu­ri­sirea bucuriei din noaptea Naşterii lui Hristos – „Iată, spune îngerul, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor” (Lc. 2, 10-11) – şi se încheie cu bucuria Apostolilor la Înălţarea Domnului: „Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Lc. 24, 52).

Între bucuria Naşterii şi bucuria Înălţării la cer a Dom­nului Hristos se află taina Crucii şi a Învierii Sale, izvor de mare bucurie pentru oameni. „Femeile mironosiţe, spune Părintele Dumitru Stăniloae, aflând de la înger despre Învierea Domnului, aleargă cu frică şi cu bucurie mare să ducă această veste ucenicilor. Justificând bucuria lor, primul cuvânt pe care li-l adresează Iisus Cel înviat la întâlnirea cu ele este: «Bucuraţi-vă!» (Mt. 28, 9). De atunci cei ce cred aleargă cu aceeaşi bucurie debordantă în noaptea Paştilor şi în zilele următoare, vestind tuturor celor pe care îi întâlnesc: «Hristos a înviat!». Bucuria este starea sufletească principală pe care a produs-o vestea Învierii în cei care ştiau că viaţa lor sfârşeşte în moarte. Bucuria aceasta se menţine continuu, dar se actualizează în noaptea Paştilor.”(2)

De-a lungul veacurilor, creştinii au trăit sărbătoarea Sfin­telor Paşti ca răstimp de mare bucurie. Cântările Bisericii au subliniat în mod special această realitate: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică”(3) . „Să ne veselim dumnezeieşte, că a înviat Hristos”(4) rosteşte cântarea Bisericii. De ce aceasta? Pentru că „iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”(5).

Drept-măritori creştini,

Mare este bucuria acestor zile, în mod special pentru cei care se străduiesc să trăiască în duh creştin autentic, pentru toţi cei care îşi iau în serios credinţa. În acelaşi timp, se cuvine să recunoaştem că mulţi dintre semenii noştri nu cunosc această bucurie, după cum mulţi dintre fiii şi fiicele Bisericii nu trăiesc în mod real bucuria de a fi creştin. Mai mult, constatăm, cu durere, că de multe ori nici noi înşine nu trăim bucuria Învierii în adevărata sa adâncime şi cuprindere.

Întrebarea fundamentală este aceasta: de ce nu se regăseşte lumina bucuriei lui Hristos în viaţa multor creştini? În câţi dintre noi, creştinii, se descoperă ca fiind trăită per­manent şi cu toată intensitatea bucuria Învierii pe care Bise­rica o prezintă atât de frumos în slujbele şi cântările închinate Marelui Praznic al Paştilor, precum auzim: „Paştile cele frumoase, PaştileDomnului, Paştile! Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit! Paştile, cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm! O, Paştile, iz­băvire de întristare! Că astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară stră­lucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut, zicând: Vestiţi Apostolilor”(6)? Câţi dintre noi „ne veselim dumnezeieşte”(7) măr­­turisind prin propria noastră viaţă cuvintele: „O, dumnezeiescul! O, iubitul! O, preadulcele Tău glas! Căci cu noi ai fă­găduit să fii până la sfârşitul veacului, Hristoase. Pe Care întărire de nădejde credincioşii avându-Te, ne bucurăm!”(8)?

Auzind aceste imne liturgice, mulţi dintre noi le socotim frumoase, pline de poezie, cu mult farmec dumnezeiesc. Aici este ma­­rea problemă: recunoaştem că sunt frumoase, poetice şi fer­mecătoare, dar nu suntem cuprinşi în miezul lor de taină, de adevăr fundamental.

Adevărul mărturisit de cântarea Bisericii nu ne atinge în fibra cea adâncă a sufletului, nu ne schimbă viaţa, nu ne con­verteşte mintea. De ce, oare? „Deoarece noi încă nu am bi­ruit patimile, nu putem trăi deplin bucuria Învierii”(9) ne spune marele duhovnic Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Patimile, în diferite forme de manifestare şi intensitate, sunt cauzatoare, în ciuda aparenţelor, de o imensă tristeţe.

De ce nu descoperim bucuria Învierii în toţi creştinii? Deoarece, spune Cuviosul Paisie Aghioritul, recent trecut în rândul sfinţilor, „astăzi cei mai mulţi oameni nu au gustat bucuria jertfirii, şi nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jert­­firea de sine. Consideră o izbândă atunci când reuşesc ceva fără os­teneală, când se aranjează materialiceşte, dar nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li s-a dat prilej de nevoinţă”(10). „Ştii ce bucurie simte omul atunci când se jertfeşte?”, întreabă acelaşi dumnezeiesc părinte. „Nu-şi poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. Numai atunci când omul se jertfeşte, se înrudeşte cu Hristos, pen­­tru că Hristos este Jertfă.” (11)

De ce nu se observă prezenţa bucuriei întru Hristos în mulţi dintre creştinii care umplu bisericile şi au, în general, o viaţă corectă din punct de vedere religios? Deoarece mulţi dintre noi identificăm creştinismul cu frica de păcat, teama de pedeapsă, sen­­timentul vinovăţiei, respectarea unor reguli morale, umi­­linţa etc. Toate acestea sunt manifestări ale vieţii creştine, dar care, trăite în lipsa bucuriei, denaturează legătura cu Dum­ne­zeu şi cu semenii. „Bucuria, spune un teolog ortodox con­temporan, nu este una din componentele creştinis­mului, ci este tonalitatea creştinismului care pătrunde toate – credinţă şi viziune. Unde nu este bucurie, creştinismul devine teroare şi, din această cauză, un chin.”(12)

Creştinul care nu are capacitatea de a se bucura, sau respinge bucuria de la sine sau de la semeni, nu este creştin adevărat. În viaţa creştinului, „bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase. În lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase”(13).

Fără bucurie, nu există nici libertate reală, nici smerenie adevărată, nici rugăciune. „Bucuria este temelia libertăţii”(14) iar „fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har. Puterea lor stă în bucurie.”(15)

Iubiţi credincioşi,

Lumea în care trăim este cuprinsă de tristeţe, deznădăjduire, dezorientare sau plictiseală. Într-o astfel de lume, trăim şi noi, creştinii, astăzi. Nu numai trăim, dar şi suntem cuprinşi de această lume, de ispitele şi capcanele ei, de duhul ei, mai ales. De multe ori, ne afundăm inima în interese mărunte, lupta pentru putere ne copleşeşte, conştiinţa superiorităţii faţă de alţii face imposibilă o viaţă de pace şi linişte. Suferim adânc din pricina mândriei şi a dorinţei de stăpânire şi acest fapt ne transformă viaţa în iad. Ne afundăm tot mai adânc în valurile acestui iad şi simţim puterile sufletului paralizate, incapabile de renaştere.

Într-o astfel de situaţie, suntem chemaţi să ridicăm mâna ca Sfântul Apostol Petru aflat între valurile mării şi să stri­găm lui Hristos din toată fiinţa noastră: „Doamne, ajută-mă!”. Chiar în iadul cel mai de jos al deznădejdii şi confuziei, al tristeţii şi îndoielii, Hristos coboară, ne ia de mână şi ne ridică la suprafaţă. Acest lucru nu se întâmplă cum şi când vrem noi. Fiecare om are drumul lui, durerea lui şi Dumnezeu intervine pentru fiecare în mod neaşteptat, de multe ori neînţeles de om, dar întotdeauna tămăduitor.

Sufletul nostru este plin de răni, multe şi dureroase. Pentru aceste răni nu există decât un singur doctor – Dumnezeu, un singur spital – Biserica, şi un singur medicament – bucuria.

Bucuria care ne tămăduieşte de toată rana sufletului şi a duhului, a minţii, a inimii şi a trupului se află în Hristos Cel mort şi înviat. El ni Se împărtăşeşte în Trupul şi Sângele Său, la Dumnezeiasca Liturghie. Bucuria întâlnirii cu Dom­nul îi dăruieşte omului putere în asumarea durerii proprii şi a celor din jur. Aceeaşi bucurie în Domnul îi oferă omului putere să „accepte bucuros lupta împotriva răului şi a păcatului şi să-l facă părtaş la biruinţa cea din urmă”(16) biruinţa asupra morţii. Aceasta pentru că, aşa cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, „Învierea lui Hristos înlătură în general moartea ca sfâr­­şit al vieţii noastre, deschizându-i orizontul eternităţii. Aceasta este şi cauza bucuriei noastre în orice timp”(17).

Întâlnirea cu Domnul Hristos în Euharistie şi puterea biruinţei Lui asupra morţii îi oferă omului izvor inepuizabil de bucurie atât în viaţa de familie, cât şi în cea de mănăstire. Aşezată sub semnul lui Hristos, familia – tatăl, mama şi pruncii lor – devine, în pofida multor greutăţi, bucurie continuă, bucurie jertfelnică, bucurie adevărată. „Încrederea, ca prin­cipală directivă a vieţii, aplicată tuturor”(18) cu toate riscurile care decurg dintr-o astfel de atitudine, creează, de asemenea, fundament pentru multe bucurii în viaţă. Lupta pentru o viaţă cât mai simplă, necomplicată şi onestă aduce un plus de bucurie în viaţa omului. Iertarea şi recunoştinţa, viaţa de rugăciune şi smerenia, evitarea luptei pentru putere şi iubi­rea faţă de toţi constituie tot atâtea valuri de bucurie care-i fac omului viaţa plină, frumoasă, adevărată.

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Zilele de Paşti vor trece repede şi vom reintra în obişnuitul şi greutatea vieţii. Pentru a face faţă ispitelor dinăuntru şi capcanelor dinafară, să ne îmbrăcăm cu haina bucuriei dăruită nouă de Învierea lui Hristos şi să n-o dezbrăcăm de pe sufletul nostru niciodată. Să ne lăsăm pătrunşi de puterea Învierii şi, în acord cu imnele Bisericii, să „ne bucurăm dumnezeieşte”, „să ne curăţim simţirile”(19) şi „unul pe altul să ne îm­­brăţişăm şi aşa să zicem: «Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le»”(20).

Dumnezeu să vă răsplătească pentru toată strădania pe care aţi arătat-o în legătură cu predarea Religiei în şcolile unde învaţă copiii frăţiilor voastre. Înscrierea copiilor acestui popor pentru a putea participa la ora de Religie a fost cu adevărat o mărturisire de credinţă, un act de responsabilitate faţă de propriii copii, un examen pe care l-am trecut cu bine. Atitudinea dumneavoastră a fost o mustrare clară a celor care doresc o altă educaţie decât cea creştină pentru copiii Bisericii noastre. A fost şi o încurajare pentru noi, arhierei şi preoţi, că, în momente de cumpănă, poporul lui Dumnezeu arată dragostea jertfitoare faţă de Domnul Hristos Cel Înviat.

Vă mulţumesc din tot sufletul şi vă îmbrăţişez în Dom­­nul, pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă, dorindu-vă zile fru­moase de Paşti, şi multă, sfântă, adâncă şi înălţătoare bu­­curie. Din bucuria Învierii Domnului Hristos să vă hrăniţi propriul suflet, dar şi sufletele celor dragi, de aproape sau de departe.

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat Hristos!

Al vostru frate şi părinte către Dumnezeu rugător,

  † TEOFAN

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei