La 72 de zile de la prăbușirea avionului au găsit în munți secretul cumplit al supraviețuitorilor
Instinctul de supraviețuire este ceva care nu încetează niciodată să ne uimească. Uneori, când se pare că orice speranță este pierdută, oamenii reușesc să găsească o forță interioară care îi ajută să depășească situațiile extreme. Exact asta s-a întâmplat cu Carlos Paez. În 1972, el a trăit o experiență care îl va urmări toată viața.
În luna octombrie a acelui an, o echipă de rugby din Uruguay a zburat peste lanțul muntos Anzi în drumul său spre Chile, pentru un meci care urma să se desfășoare acolo. Printre membrii echipei ”Old Christians” era și Carlos. În timp ce zburau deasupra munților, avionul a trecut prin niște turbulențe, iar tinerii sportivi făceau glume pe seama unei ipotetice prăbușiri. Dar glumele lor n-au durat mult…
Avionul continua să fie zdruncinat violent și situația devenise gravă. Pilotul lupta cu intemperia, dar avionul pierdea în mod constant altitudine. Pasagerii priveau oripilați pe fereastră cum aripa avionului urma să se lovească de coasta muntelui. Se instaurase panica.
Pilotul se confrunta cu o situație extremă – după ce norul de ceață s-a împrăștiat, el a văzut că avionul se îndrepta spre un vârf de munte. El a evitat coliziunea frontală, care ar fi fost fatală. Dar în timp ce a ocolit vârful, una din aripi și coada avionului au fost smulse de coliziunea cu muntele.
Această lovitură a lăsat o gaură în partea din spate a avionului și cinci pasageri au fost luați de curent și au pierit. Avionul își pierduse controlul și, în consecință, îi căzuse și cealaltă aripă, încă doi pasageri pierzându-și viața. Avionul, acum fără aripi, s-a prăbușit în zăpadă și a alunecat de pe munte, până când s-a oprit într-un troian.
Impactul a adus cu sine și răniți. Totuși, mulți dintre pasageri au rămas cu centurile cuplate în scaunele lor, fiind nevătămați. Unul din piloți a murit în timpul prăbușirii, iar co-pilotul a fost grav rănit și, aflându-se în agonie, a rugat să nu fie salvat, a doua zi stingându-se din viață.
În total, din cei 45 de pasageri, 13 au murit în timpul impactului și încă 5 – în zilele următoare. Cei 27 de supraviețuitori au dus o grea luptă pentru viață la o altitudine de 3.6576 kilometri și la o temperatură de -42 grade. Folosind avionul ca adăpost, și-au făcut pături din tapițerie și au stat îngrămădiți pentru a-și ține de cald. Au găsit și un aparat radio alimentat cu baterii, care le-a permis să asculte știrile despre accidentul aviatic. Din nefericire, așa au aflat, după 11 zile pe munte, că autoritățile au anulat căutările.
În ziua a 16-a, soarta le-a dat încă o lovitură – o avalanșă a îngropat cu zăpadă avionul în care se adăpostiseră. Opt oameni au fost îngropați de vii și au murit asfixiați. În decurs de o lună și jumătate, trei membri ai echipei au murit din cauza rănilor infectate. Iar supraviețuitorii au rămas fără provizii de hrană.
Până în acel moment, folosiseră cu maximă chibzuință puținele provizii, însă și acestea se epuizaseră. Carlos povestește: ”În 10 zile am mâncat 10 bucățele mici de ciocolată și o cutie de midii… Nu mai era nimic în cămară. Apoi, unul din prietenii mei s-a uitat la mine și a zis: ”Eu voi mânca pilotul!”„
În curând n-a mai rămas nimic de mâncare și nici măcar speranța de a găsi ceva. Vremea era atât de nefavorabilă încât supraviețuitorii nici nu se aventurau să se îndepărteze de locul prăbușirii. Amenințați să moară de foame, au avut o singură opțiune – să-i mănânce pe cei decedați. După ce s-au împăcat cu această decizie, au stabilit câteva reguli simple: nu vor mânca trupurile femeilor și ale celor ce au avut copii. Dacă totuși urmau să devină canibali, măcar să fie niște canibali civilizați.
După 72 de zile petrecute în captivitate pe munte, supraviețuitorii au fost nevoiți să acționeze. Cei mai mulți dintre ei erau prea slăbiți pentru a se porni în jos pe munte, dar câțiva din ei erau siguri că vor reuși și că merită să pornească în căutarea ajutorului. După 10 zile, doi dintre ei, au reușit să treacă hotarul în Chile și au văzut un om în vale, de cealaltă parte a râului. Au strigat cât de tare au putut, dar acel om era prea departe pentru a-i putea auzi. Și albia râului era prea lată pentru a putea fi traversată. Acea persoană i-a zărit și le-a aruncat o hârtie și un creion, legate de o piatră. Când supraviețuitorii i le-au aruncat înapoi, omul a citit următoarele:
”Vin dintr-un avion prăbușit în munți. Sunt din Uruguay. Am mers 10 zile. Am un prieten rănit aici. Iar lângă avion mai sunt 14 persoane vătămate. Trebuie să scăpăm de-aici cât mai repede și nu știm cum. Nu avem de mâncare. Când vor veni după noi? Vă rugăm, nici nu putem merge. Unde suntem?”
Omul le-a aruncat niște pâine și brânză și a mers să alerteze poliția din Chile, care a venit repede să-i salveze pe cei doi bărbați care au căutat ajutor. Când știrile despre supraviețuitori au ajuns la autorități, acestea au organizat rapid o echipă de salvare și au început căutările pe munte pentru a-i găsi pe ceilalți 14 supraviețuitori. După trei zile, au găsit un grup de oameni care strigau și aclamau. Fuseseră găsiți și coșmarul lor lua sfârșit.
Când salvatorii au ajuns la locul accidentului, au observat imediat cadavrele pe jumătate mâncate. Supraviețuitorii și-au mărturisit canibalismul. Se așteptau să fie condamnați pentru cele făcute, dar, în mod surprinzător, toți, chiar și familiile victimelor i-au iertat, înțelegând că au făcut totul pentru a supraviețui.
Această istorie este un exemplu perfect despre o puternică voință de a trăi. După cum mărturisește Carlos, ”Nu eram gata să murim fără să facem tot ce ne stătea în putință. Ni se luase tot, chiar și viețile celor pe care i-am iubit, dar nici o circumstanță nu ne putea lua speranța”. Și el, și ceilalți supraviețuitori vor fi mereu bântuiți de ceea ce au fost nevoiți să facă pentru a rămâne în viață pe muntele izolat și rece. Dar acum sunt în viață. Și cel mai important este că au fost iertați.