Istoria nebănuită a șampaniei. Doar vinurile produse într-o zonă poartă denumirea ”champagne”
Este o foarte mică diferență între vinurile spumoase și șampanie dar cu toate acestea, conform unor tratate internaționale, numele „Champagne” nu îl pot purta decât vinurile produse în regiunea Champagne. În afara Franței, toate vinurile de acest tip, se numesc „spumoase”, indiferent de producator sau de metoda de producție, se arată într-un material al istoricului Stelian Tănase.
Romanii au fost primii care au cultivat vița de vie în zona Champagne, aflată în nord-estul Franței, cel mai probabil înainte de secolul V d.Hr. Numele de Champagne vine de la latinescul “campus” = câmp. Romanii au botezat astfel această regiune având în minte, se pare, asemănările de relief cu zona rurală din regiunea Campania, aflată la sud de Roma.
După căderea Imperiului Roman, podgoriile au intrat în posesia bisericilor și mânăstirilor iar călugării produceau vin pentru utilizarea în ritualurile religioase dar și pentru vânzare. Hugh Capet, primul rege al Franței, încoronat în 987 d. Hr. la catedrala din Reims, situată în inima regiunii Champagne, este cel care a început o lungă tradiție preluată și de monarhiile ulterioare lui, de a servi vinului local ca parte a ritualurilor de încoronare.
În acele vremuri, în regiunea Champagne, se producea un vin slab, rozaliu, realizat din struguri Pinot Noir.
Locuitorii regiunii Champagne erau invidiosi pe reputaţia vinurilor obţinute de către vecinii lor din Burgundia aflată mai în sud şi au încercat să producă și ei vinuri roșii de aceeași calitate. Însă climatul nordic al regiunii Champagne, regiune situată practic la limita extremă a viticulturii durabile, făcea ca strugurii să se coacă greu și deseori să aibă un nivel mai ridicat de aciditate și mai scăzut de zahar decât ar fi trebuit.
În plus, temperaturile reci de iarnă opreau prematur din fermentație vinul în pivnițe, lasând în stare latentă celulele de drojdie care erau reactivate apoi de căldură primăvara, făcând ca vinul să începă din nou să fermenteze. Unul dintre produsele secundare de fermentație era eliberarea de dioxid de carbon, care se înmagazina în sticla în care vinul era îmbuteliat, creând presiuni imense.
Cum primele sticlele franțuzești erau subțiri, adeseori acestea explodau, creând haos în beciurile bieților călugări care chiar au denumit licoarea „vinul diavolului”. Iar în cazul fericit în care totuși sticlele supraviețuiau, vinul din interior conținea bule și făcea spumă, ceva ce inițial i-a îngrozit pe primii care l-au gustat, considerându-l un defect. De fapt, licoarea cu defect era șampania.