ÎCCJ, decizie finală în celebrul dosar „Ecler la tavă”. Jamila a pierdut procesul. Daune de 7.000 de euro, vehiculate prin tribunale

„Ieri, 28 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a publicat decizia finală în procesul ”Eclerelor la tavă”. Partea adversă a pierdut procesul și de această dată (la a treia instanță), epuizând, în final, toate căile de atac. Consider că e nevoie de câteva precizări:

1. 𝑵𝑼 𝑬𝑼 𝒂𝒎 𝒅𝒂𝒕 𝒊̂𝒏 𝒋𝒖𝒅𝒆𝒄𝒂𝒕𝒂̆ partea adversă, ci invers. Am fost dată în judecată de două persoane, una fizică și a doua juridică, adică doamna Staicu Avram și firma doamnei, în care acționari sunt doamna însăși și soțul dumneaei.

2. Am avut o unică cerere, aceea de a strămuta procesul la Timișoara, pentru că era vorba despre o cauză civilă și, din câte aflasem, mai frecvent se judecă acest tip de procese la domiciliul pârâtului. Pârâtul am fost eu, doar că cererea nu s-a aprobat, ne-am judecat la București.

3. Cu toate că, în mod repetat, partea adversă a susținut că nu o interesează partea financiară, în chemarea în judecată mi s-au cerut bani. Mulți bani. La instanțele următoare, au mai apărut noi cereri, până la urmă suma pe care reclamanta avea pretenția să i-o plătesc ajungând la peste 7000 (șaptemii) de euro (nu 5000, cum s-a zis în presă). Atât de oribil mă simțeam, sub o asemenea presiune, încât mai că îmi venea să renunț să mă apăr, doar că eu muncesc pentru bani și nu îmi puteam împovăra familia cu plata acestei sume.

 

 

4. Partea adversă a pierdut încă de la prima instanță, Tribunalul București. Presa vuia, atmosfera din rețelele de socializare era oribilă (cel puțin pentru mine), așa că am crezut că doamna se va opri atunci. Nu s-a oprit, m-a chemat în continuare la încă două instanțe, Curtea de Apel București, unde a pierdut anul trecut și în final Înalta Curte de Casație și Justiție, care a tranșat procesul în favoarea mea ieri.

5. Tot procesul a durat mai mult de patru ani. În tot acest timp, eu și familia mea am trăit într-un stres continuu, am făcut cheltuieli însemnate, nici nu mai știu câte deplasări la București am făcut și nici care e suma totală a taxelor avocațiale.

6. Cu toate că avocata mea m-a asigurat continuu că nu pot pierde, pentru că mi se reproșează un lucru 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗮𝘃𝗲𝗮𝗺 𝗱𝗿𝗲𝗽𝘁𝘂𝗹 𝗹𝗲𝗴𝗶𝘁𝗶𝗺 𝘀𝗮̆-𝗹 𝗳𝗮𝗰 și care NU CONSTITUIE UN DELICT, DUPĂ NICIO LEGE, stresul a fost major. Anul trecut, după ce am aflat că procesul trece într-o nouă fază, am suferit un infarct și mi s-a implantat un stent. Poate că n-a avut nicio legătură cu procesul. E posibil, însă, să fi avut!

7. Nici măcar nu mă bucur! Nu pot să mă bucur că, în loc să rămân în memoria publicului pentru realizările personale, am ajuns să fiu menționată cu obstinație în legătură cu acest scandal pe care NU L-AM DORIT, NU L-AM GENERAT și AM FĂCUT TOT CEEA CE ȚINEA DE MINE CA SĂ ȚIN CONFLICTUL ÎN PRIVAT. Doamna l-a făcut public, tot dumneaei și-a asmuțit publicul împotriva mea și tot dumneaei a simțit că îi este lezată demnitatea!A motivat, în instanță, că motivele pentru care ar fi făcut publică disputa noastră ar fi fost că era însărcinată și că era sâmbătă seara. Nu știu nimic despre sarcina doamnei, însă postarea în care m-a numit josnică și mizerabilă a apărut într-o luni. Seara, dar luni.

 

8. Consider că mie mi-a fost lezată demnitatea, pentru că, urmare a acțiunilor reclamantei, am fost hărțuită pe rețelele sociale, ridiculizată în presă până la apărea bancuri cu numele meu, mi-au fost afectate imaginea și sănătatea. Sper că dumneaei se simte bine. Apropo, e azi e joi. Joi seara, 29 februarie 2024.

9. Un lucru foarte important este că, prin hotărârea sa în acest proces, Curtea de Apel București a stabilit un precedent. Citez: ”Ceea ce este decisiv în prezenta cauză nu este existența sau nu a unei mărci înregistrate, ci a credinței legitime și rezonabil întemeiate a intimatei (Laura Laurențiu) că postările sale cu privire la rețeta în discuție sunt anterioare celor ale apelantei, apelanta (Jamila) nefiind în drept să i le preia tale quale (așa cum sunt), cel puțin nu fără a menționa anterioritatea postărilor sale.”

La începuturile blogosferei culinare în limba română, exista practica să se menționeze, cu link, locul de unde autorul unei postări s-a inspirat. Cu timpul, această practică s-a pierdut, reclamanta, prin soțul dânsei, chiar exprimându-se public că ar fi opțională menționarea sursei. Iată că instanța este de părere nu doar că ar fi indicat, ci chiar necesar”, a scris Laura Laurențiu pe pagina sa de Facebook.