H.D. Hartmann: „Care e jocul militar al francezilor?"

SUA cer nici mai mult, nici mai puțin ca securitate militră și strategică a Europei Occidentale să fie finanțate în mod corect de către toți membrii alianței. Cum acest lucru nu s-a intâmplat, SUA a decis politici concrete, subtile dar efective de atriție a resurselor americane puse la dispoziția alianței militre trans atlantice. Mai mult au impus un calendar de retragere a diverselor trupe și tipuri de armament d epe teritoriul continentului european, astfel impunand o reducere sensibilă nu numai a prezenței sale militare dar și a presiunii pe care aceasta o exercita asupra diverșilor adversari NATO, în special Rusia.

În plus față de toate acestea, SUA au cerut ca aliații săi din NATO să cumpere armament american, o solicitare existentă de decenii, dar care a fost acum mult substanțiată. Aceasta cerință a creat tensiuni cu Turcia, aliatul cel mai oriental al NATO, un membru cu vechime și, până la Erdogan, un prieten al SUA. Turcia a decis, ca urmare a diverselor presiuni americane să schimbe balanța și să cumpere armament rusesc, fapt care a produs o profundă tulburare a relațiilor din interiorul NATO.

Pe acest fundal, acum un an, președintele Macron a creat inițiativa europeană de intervenție (EI2) în iunie 2018. O inițiativă care are obiectivul clar de a constitui o alternativă la PESCO și independentă de SUA și NATO, creând bazele pentru constituirea „forțelor armate europene” pe care Paris le imaginează sub egida sa. Inițiativa include, pe lângă Franța, Germania, Regatul Unit, Spania, Portugalia, Olanda, Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda și Italia, care s-au alăturat acesteia abia acum o lună după vizita lui Macron la Roma și fără ca decizia să fi fost obiect al chiar cea mai mică dezbatere politică sau parlamentară. Această inițiativă va presupune o cooperare structurată permanentă în sectorul apărării și nu este prevăzută în tratatele Uniunii Europene. Primul semnal major că Franța dorește să joace militar activ, nu numai în spațiul nuclear (fiind o putere nucleară), ci și prin extensia clasică a intervenției militare.

Din aceste motive, declarațiile președintelui francez nu sunt surprinzătoare, în timp, reacțiile înregistrate peste tot în apărarea Alianței, din Germania până în Statele Unite, confirmă faptul că Macron are o problemă serioasă chiar în interiorul strategiei sale de a reformula puterea franceză europeană într-o putere globală de prim rang. Într-un interviu masiv publicat de către The Economist, la câteva săptămâni înaintea summitul-ui Alianței din decembrie anul acesta de la Londra, președintele francez a declarat că „avem o moarte cerebrală a NATO: nu există nicio coordonare a luării deciziilor strategice între Statele Unite și aliații săi. Există o acțiune agresivă necoordonată a unui alt aliat NATO, Turcia, într-o zonă în care interesele noastre sunt în joc”.

Declarația arată că Franța se simte exclusă de la jocul monndial de interese pe care SUA îl conduc autoritar, mai mult, se simte exclusă din spații pe care altădată le domina autoritar. Spațiul sirian, fiind una din acele moșteniri ale colonialismului francez și unde Franța a avut, până la degringolada provocată de primăvara arabă, un rol principal. Căderea statelor centralizate laice din zona arabă, creșterea constantă a influenței islamice urmată de implementarea unui califat organizat pe principii absolut medievale, au constituit tot atâtea motive de frustrare pentru o lonie lunga de președinți francezi, ca Macron să nu explodeze cu o asemenea declarație. Imposibilitatea militară de a intervenii pentru a își apăra interesele petroliere și comerciale au adăugat sare pe o rană deja sângerândă.

În contrast, Statele Unite au acționat conform resurselor de care dispun, masiv și cu o putere kinetică devastatoare, mai întâi în Siria, anihilând califatul islamic și pe conducătorul său. Pentru a bloca orice fel de influență europeană, având efect imediat asupra intereselor franceze, Washington și-a retras militarii din Siria, practic autorizând Turcia să intervină militar în spațiile kurde, aliat sporadic al lor, dar foarte apropiat aliat al Europei pe temele explozive ale independenței Kurdistanului. Permanent element politic și diplomatic de contrabalans ale puterilor europene, Kurdistanul devenise în ultimele decenii element de dialog tensionat cu Ankara, mai ales după preluarea puterii de către Erdogan și impunerea de către acesta a unei politici neo-otomane extrem de impulsive.

Probabil fără a dori-o explicit, SUA au reușit să blocheze complet jocul european din regiunea siriano-irakiană, prin permisiunea lor tacită acordată Rusiei de a-și consolida rolul politic și militar în regiune. Automat, Rusia a exclus, ca pe un balast, orice ofertă de mediere franco-germaană sau simplu franceză. În paralel SUA și-au redus, apoi retras, cvasitotalitatea trupelor din Irak, dar întorcând 500 de soldați să ocupe, la ordin direct al lui Trump, puțurile petroliere din estul sirian fără să se consulte cu NATO. Această ultimă mișcare militară a SUA a iritat la culme atât Parisul, cât și Londra. Cum Marea Britanie este prinsă în lupta Brexit, primul său ministru nu a protestat puternic, pe când Parisul, prin vocea lui Macron a atacat NATO, care nu a avut nici un fel de răspuns la unilateralismul american. Iată de fapt motivarea care a stat la baza declarației macroniene. Franța, practic, rămâne un actor secundar în jocul militar american, NATO fiind doar spectator inactiv al deciziilor militare succesiveși strategice pe care Washington le-a luat în ultimii ani.

Interviul din care presa a scos doar fraza cu moartea cerebrală mai cuprinde însă și alte elemente interesante și extrem de definitorii pentru logica politică a lui Macron. Macron se întreabă asupra articolului 5 din pactul Atlantic, care prevede solidaritatea între țările membre în cazul în care una dintre ele ar fi atacată. Și se întreabă ce se va întâmpla dacă Siria atacă Turcia, ca răspuns la ofensiva Ankara din nordul țării arabe. „Dacă regimul Bashar al Assad decide să răspundă Turciei, ne vom angaja noi? Aceasta este adevărata întrebare. Ne-am angajat să luptăm împotriva lui Daesh (Statul Islamic). Paradoxul este că decizia americană și ofensiva turcă au avut același rezultat: sacrificiul partenerilor noștri care au luptat împotriva lui Daesh”, a spus Macron, referindu-se la kurzi.

Ceea ce pare a uita să sublinieze Macron este că, de ani de zile, guvernul de la Paris a fost principal promotor al dispariției guvernului laic de la Damasc, organizând conferințe internaționale cu diverse facțiuni ale opoziției siriene și încurajând instalarea unor zone întinse, cât Romania de mari, ieșite de sub autoritatea siriană centrală. DAESH nu a apărut din senin, ci pe fundalul unei erodări bine hrănite de către Occident, a puterii centrale a guvernului sirian. Efectul dezintegrării statului sirian a fost tocmai apariția și consolidarea DAESH (urmată de implantarea Al Qaida) in spațiul sirian și irakian. Parisul chiar vorbea de o împărțire a teritoriului Siriei, oferind compromisuri uriașe unor forțe islamiste considerate moderate (criterii de definire a unora sau altora ca fiind moderați au scăpat oricărui control de către legislația națională sau internațională), care s-au dovedit efectiv distrugătoare pentru stabilitatea regională. Chiar și in fața evidenței, după ani de zile de la eșecul său, Franța a negat cu înverșunare că milițiile islamiste, care depopulaseră jumătate de țară eradicând minorități cum ar fi cele creștine sau yazidi, erau teroriste. Macron, dupa acești ani, asumă prin declarația sa un fapt fals. Franța s-a opus pentru aproape cinci ani oricărei forme militare de oprire a formării caifatului islamic, mai mult, a avut clare legături financiare cu reprezentenți ai califului Baghdadi, pentru a-și apăra rafinăriile din interiorul Siriei.

Pierderile masive politice, economice și strategice ale Franței, ca urmare a unor calcule greșite, nu pot eradica sentimentul de amărăciune al lui Macron. Provocând discuția despre puterea NATO și continuitatea sa de viitor, președintele francez a aruncat prezentul în umbră. Căci chestionarea despre viitoarea relevanță militară a Europei nu poate șterge istoria recentă a imposibilității aceluiași bloc continental și principalilor săi exponenți de a opri carnagiul sirian. Macron are nevoie de mai mult decât celebra sa retorica pentru a convinge lumea că Franța sau Europa pot juca un rol fundamental în amplele mișcări tectonice pe care lumea le cunoaște astăzi. Europa de mâine va trebui întăi sa demonstreze că poate gestiona conflicte prezente sau din trecutul recent, cum este cel din Ucraina sau Transnistria, că pot încheia proiectele de stabilizare post conflict, cum sunt cele din Kosovo și Bosnia. Franța tocmai a anunțat blocarea expansiunii UE în regiunea Balcanilor de vest. O măsură, poate benefică intereselor directe ale sale, dar care nu încurajeaza pe nimeni să vadă în Paris un aliat stabil și perfect conștient de complexitatea problemelor prezente pe continentul european. Fără a mai face referire la dezastrul libian și continuul conflict malian, unde Franța nu a reușit nimic notabil de ani de zile, fără o demonstrație în interiorul propriului spațiu european, nimeni din alte părți ale lumii nu va crede în bunele intenții militariste ale lui Macron.