Gușă: Sunt mulţi oameni din diaspora care regretă că nu pot să îşi valorifice ideile pentru România

Octavian Hoandră: Fiind în locul în care altădată el se plimba printre bănci, m-am gândit să îi mai smulgem câteva dintre premoniţii, prietenului şi colegului meu, Cozmin Guşă. De când nu ai mai fost în aula magna? (n.r. a Universității Babeş Bolyai)

Cosmin Gușă: Aici mă emoţionez tot timpul. Dacă trec pe lângă Universitate, câteodată mai intru, aşa, când alerg dimineaţă, sunt în Cluj, mai beau apă, mai intru pe nişte coridoare şi după-aceea plec. Ce să mai zic, asta era ceva inacesibil pentru mine atunci când eram student, mai audiam prelegerile unor celebrităţi internaţionale, începuseră să vină deja la începutul anilor 90, era imediat 91, 92, 93, 94. Bine, nu mă simt rău, dar mă simt puţin emoţionat pentru că.. nu neaparat din cauza vremurilor, apropos de ce tineri eram odată, dar... Mă ţin încă tânăr. Vezi, momentele astea din viaţă în care îţi foloseşti ambiţia şi mintea, ele te marchează, iar eu, în facultate, pe lângă toate distracţiile care erau la ordinea zilei, în vremurile alea tocmai scăpaserăm din comunism, mi-am  folosit şi mintea şi inspiraţia până la transpiraţie. Adică atât erau de pasionante, şi eu mă simţeam atât de pasionat de cursuri şi de descoperirea adevărului din spatele evenimentelor, încât gândeai până la transpiraţie, şi nu eram doar eu, a fost o generaţie de excepţie şi mai mari şi mai mici decât mine, era un cerc, aşa de pasionaţi şi discutând pe probleme ştiinţifice, de la fizică până la matematici sau, mă rog, mecanică cuantică ulterior sau fizica corpului solid, supraconductibilitate. Ajungeam la acea plăcere a efortului gândirii. Sigur, ca mine au fost, sute, mii, cel puţin la Universitatea Babeş Bolyai şi probabil că în toată România. Din nefericire o mare proporţie din aceste mii de tineri care erau foarte bine pregătiţi din punct de vedere profesional au plecat şi nu mai contribuie cu expertiza lor, la domeniul lor de excelenţă pe care au dobândit-o, fie că e vorba de fizică sau de orice altceva şi sunt în afară. Şi eu mi-am trădat meseria, din păcate. Nu am apucat să profesez, viaţa m-a purtat înspre alte domenii.

Octavian Hoandră: Cum gândeai tu ca absolvent? Ai fost şeful promoţiei, erai încrederea tuturor profesorilor că vei face vreo invenţie.

C.G. Mulţi dintre colegii mei închideau ochii şi vedeau dedesubturile materiei, adică, vedeau dincolo de după. Doar forţa gândirii te poate face să reuşeşti aşa ceva. Acum mi se pare mai complicat, atunci nu mi se părea atât de complicat, am avut nişte profesori bine pregătiţi, discuţiile cu ei erau o plăcere. Continuam discuţiile şi la o bere după cursuri şi tot despre asta vorbeam. Probabil că pe unii i-am dezamăgit că am părăsit domeniul, dar nu am avut ce face şi eram la rândul meu dezamăgit. Am avut o dezamăgire personală legată de o bursă pentru masterat şi doctorat, pe care eu o obţinusem prin eforturile mele în Statele Unite, la University of Delawar. Nu era cea mai bună universitate, dar pentru mine atunci era pentru că puteam să plec şi era şi o salvare din punct de vedere material. Nu pot să zic că eram chiar sărac, dar eram sărac şi aveam nevoie de bursa aia. În final a fost dată altcuiva şi am avut o dezamăgire şi nu am mai vrut să parcurg domeniul fizicii. Nu eram pregătit doar pentru cercetare, eram pregătit şi ca să fiu profesor şi îmi plăcea, mă apucasem deja să predau din calitatea de student la două licee. Era posibil pe atunci să faci asta, la două licee din Cluj, şi îmi plăcea să le predau elevilor, le explicam. Bine, câştigam şi ceva bănuţi.

Octavian Hoandră: Ai şarm. Şi în grupurile în care ne adunăm, tu întotdeauna captezi.  

C.G. E talentul pedagogic, pe care eu l-am moştenit de la mama. A fost învăţătoare bine cotată acolo, la noi, la Câmpia Turzii, chiar dacă era drastică, avea talent ca învăţătoare. După aceea am încercat de la fiecare învăţător sau profesor al meu să iau câte ceva. Şi acum ţin minte toţi profesorii mei, care m-au marcat. Mie îmi plac foarte mult copiii sau tinerii. Şi acum mă preocupă mult. Inclusiv pe copiii aştia noi de la judo îi iau pe fiecare la discuţii şi îmi face plăcere să intru în discuţie cu ei şi să îi canalizez aşa într-un fel, pentru că şi eu am fost, la rândul meu, ajutat de către profesori. Eu le sunt recunoscător şi acum profesorilor mei. Este o datorie a unui intelectual să încerce acest act constructiv de prozelitism, nu neaparat în a-ţi impune ideile, dar a-i ghidona pe cei mai tineri în baza lecturilor şi a experienţei în plus pe care o ai, să poată să mai ardă nişte etape.

Un tânăr poate să ardă nişte etape doar dacă te acceptă ca mentor. Mentorship-ul asta e o chestie care mie îmi provoacă mare satisfacţie. El lipseşte din societatea românească, pentru că din societatea românească a dispărut foarte mult, generozitatea. Noi am suferit foarte mult după 1989 pentru că mulți intelectuali care erau calificaţi din punct de vedere profesional, nu au fost şi generoşi.

Sunt partidele politice unde nimeni nu promovează aproape pe nimeni pe merit, unde unul chiar dacă are 70 de ani, tot el vrea să fie şef sau dacă promovează pe cineva, promovează pe unul care este doar ascultător, nu şi foarte inteligent sau să nu îl contrazică niciodată că atunci e bai. Societatea suferă şi valorile nu mai pot să iasă la suprafaţă sau se închistează şi nu mai pot să evolueze. Asta e şi motivul pentru care foarte mulţi oameni au plecat din România.

Sunt foarte mulţi oameni din diaspora care regretă că nu pot să îşi valorifice ideile pentru România. Cred că cel mai important capital pe care l-am pierdut este cel intelectual.